Alexandru Ruja

1. Deşi mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa la sat, nu mai am demult o locuinţă personală „de vară“ la ţară. Am trăit şi eu perioada (ca atâţia alţii de vârsta mea) când, odată plecat din sat, nu mai puteai întreţine şi casa de acolo, chiar dacă reprezenta o deosebită valoare sentimentală (pentru că valoarea financiară a fost, în acele vremuri, derizorie). Aşa că acum am devenit în perioada verii un migrant. Vara o împart, deci, în episoade petrecute în oraş şi perioade petrecute în localităţi rurale, preferând pe acelea situate la munte. De câţiva ani buni, am două destinaţii unde revin anual, cel puţin o săptămână-două, în lunile iulie şi august: Mărginimea Sibiului şi Valea Arieşului (cu o impresionantă înşiruire de pensiuni montane de la Arieşeni spre Vadu Moţilor, până la Câmpeni). Iar în Mărginimea Sibiului merg la punct fix de ani de zile, în blagiana Bocca del Rio. Aici, la Gura Rîului, într-adevăr parcă timpul curge mai încet, liniştea este mai profundă, nu auzi decât curgerea Cibinului şi melodioasa adiere a vântului prin pădure, venind dinspre înălţimea Cindrelului. Şi, desigur, reverberează în memorie versurile lui Blaga cu întreaga tensiune a iubirii şi a „rănii“ resimţită în acest spaţiu. Poetul venea des la Gura Rîului. Oriunde păşeşti în plimbările zilnice pe uliţele satului te însoţesc şi te urmăresc versurile lui Blaga: „Să mă mai duc la/ Bocca del Rio,/ şovăi în drum, ori –/ cât aş iubi-o.// Port încă-n gânduri/ mierea, mirajul/ dar fără tine/ rană-i peisajul.// Ţara-ntre dealuri,/ satul sub lună,/ Bocca del Rio/ nu mă adună.// Îţi aminteşti tu/ timpul şi locul/ prinse-ntre ziduri,/ zumzetul, socul?// Îţi aminteşti tu/ verdele, stupii,/ pe coperişe-n/ gângur hulubii?// Ce profeţie-n/ zarea iubirei/ fost-a atuncea / azi amintire-i.// Basme, otrăvuri/ cald-pădureţe,/ roşii amurguri,/ patimi, frumseţe,// din amintire/ beau cu nesaţiu/ Bocca del Rio,/ rană în spaţiu.“

2. Fiindcă nu fac vara un transfer definitiv la ţară, deci pe o perioadă mai îndelungată, nu duc cu mine nici „instrumentele“ de scris mai complicate. Calculatorul rămâne acasă. Este un instrument util, îl folosesc când sunt acasă, în Timişoara, dar pot, la fel de bine, să scriu cu tradiţionalele instrumente, care ne-au ajutat atât de mult înainte de inventarea calculatorului: creionul, stiloul, pixul. Între scrierea cu pixul şi scrierea la calculator în activitatea mea s-a interpus maşina de scris, la care dactilografiam textele. Tastatura maşinii de scris mi-a uşurat mult, mai târziu, învăţarea scrierii pe tastatura calculatorului. Aşadar, în perioada evadării din oraş într-un spaţiu mai temperat şi liniştit, fără mirosul asfaltului încins şi al sunetului strident şi ascuţit al sirenelor de la „salvări“ (locuiesc nu departe de Spitalul Judeţean din Timişoara), nu folosesc calculatorul. Pot foarte bine scrie şi în altă ambianţă decât cea a micului birou din apartamentul meu de bloc. Citesc, dar scriu cu pixul. Este acesta şi un exerciţiu al neuitării sau de aducere aminte al unui timp, dar şi un exerciţiu de grafică estetică, pe care nu strică să o mai exersăm din când în când.

3. Nu mi-am pus problema unei împăcări, fiindcă nu am simţit niciodată o contradicţie, o insurmontabilă opoziţie. Am chiar o îndoială că mai există o atmosferă „sămănătoristă“, în sensul clasic şi consacrat al termenului, la vreo pensiune sau altă casă unde poţi locui în spaţiul rural. Satul însuşi s-a schimbat, s-a transformat şi trăieşte în… postmodernitate, dacă am putea defini mai cu exactitate această stare de… post; trăim cumva într-un continuu post: postmodernitate, postbelic, postpandemie, postcovid, postconflict etc, etc.

4. Nu am un companion în intimitatea spaţiului de creaţie, în austeritatea „turnului de fildeş“. Am crescut alături cu lumea necuvântătoarelor aflate în bătătura casei mele de la sat, le ştiu descifra „vorbele“ şi cântecul (chiar şi cel matinal al cocoşului), mai ales atunci când au nevoie de ceva. De aceea aleg să stau la pensiuni, unde, prin curte sau doar prin preajmă, aceste necuvântătoare există.