Ştefan Melancu

Odihnă, da, odihnă…

Uriaşă seninătate…

Ce odihnă, după atâtea călătorii fizice şi

psihice!

Fernando Pessoa

1. Vara de iulie-august este cu adevărat timpul vacanţei şi implicit al odihnei, cel puţin în emisfera noastră – pentru că în cealaltă emisferă ştiu că solstiţiul de vară este cu totul altul, şi mi-amintesc, pe vremea când am început să-i citesc pe Sabato sau pe Mario Vargas Llosa, ce ciudată îmi părea vara lor care începe prin decembrie! Aşadar, revenind asupra întrebării, în plină vară îmi cutreieră mintea, înainte de orice altceva, gândul de a mă odihni după luni întregi de muncă, oarecum sub imboldul versurilor lui Pessoa, în siajul cărora scriu aceste rânduri. Odihnă şi uriaşă seninătate! Cel puţin ca intenţie. Iar pentru aceasta, prefer, măcar periodic, în câteva zile din fiecare lună estivală, abandonarea betonului şi a zgomotului din oraş. Nu am o locuinţă a mea de vară la ţară (reluând parodierea lui Topîrceanu după versurile foarte vechiului Depărăţeanu), deşi mereu mi-am dorit asta, merg, în schimb, la casa părintească locuită acum de o soră mai mică (învăţătoare), aflată undeva în nordul Olteniei, unde aerul copilăriei îmi pare a fi mereu unic şi mereu proaspăt – chiar dacă unele fiinţe cu totul dragi mie au plecat definitiv în alte lumi şi chiar dacă, sub timp, s-au schimbat atâtea, şi nu neapărat în bine.

2. Scriu mai puţin în vacanţă, şi în general scriu mai greu, cu o anume migală aş zice. Problemă de structură – unii scriind uşor (şi mult, ajungând la volume fără număr), alţii făcând acest lucru într-un ritm mai puţin alert. Citesc, în schimb, în vacanţă mai mult decât în oricare perioadă a anului, şi de regulă cărţi restante, adunate peste an, sau reiau anumite lecturi citind efectiv de plăcere. Laptopul îl port cu mine pe unde merg pentru mai multe zile, folosindu-l (seara târziu sau dimineaţa la cafea) pentru a răspunde la mailuri şi pentru informaţii diverse; sau, când se ivesc astfel de momente, mă folosesc de el pentru a scrie ceea ce cred că merită scris. Legat însă efectiv de scris, cel mai inspirat mă simt în nopţile de-acasă din Cluj, odată cu începutul toamnei…

3. Atmosfera rustică actuală e una cu totul schimbată cam peste tot, noua istorie, noile timpuri eliminând urmele bucolicului de altădată. Mergând la ţară, încerc însă să las în urmă nu doar betonul oraşului, dar şi să dau cumva deoparte nouă imagine a rusticului amestecat cu impurităţi de tot felul, căutând aerul acela de neînlocuit al copilăriei, cu apa cristalină încă a râului în care, copil fiind (acum o veşnicie îmi pare), căutam privirea mărgelată a peştilor, scufundându-mă vara în râu să-i prind; sau amintindu-mi pescuitul sub sălciile zăvoiului, sau căutând pe câmpurile, aceleaşi, din împrejurimi, macrişul şi usturoiul sălbatic, sânzâienele cu inimă de soare sau cicoarea cu zarea albastră în ele… Uneori, aflându-mă în acest spaţiu, mă încearcă, fie şi pentru o clipă, gândul legat de ce-ar fi fost dacă aş fi rămas în spaţiul acela al copilăriei. Cerul înstelat mi-ar fi rămas cu siguranţă deasupra, iar imperativul bătrânului Kant ar fi fost, dincolo de orice preocupare intelectivă, cel mult o noţiune abstractă precum nanoboţii de azi cu care ne împânzesc creierul mai marii ascunşi ai lumii… Revenind însă la realul prezentului, aş mai spune doar că, da, spaţiul rustic al copilăriei în care, cum ziceam, merg vara din când în când, îmi oferă aura curată dintr-un alt timp şi energie cât pentru întreg anul.

4. În ce mă priveşte, nu cred că mă pot situa într-un „turn de fildeş“ estival. Dimpotrivă, sunt conectat la ceea ce palpită în jurul meu, împreunând oarecum realul vieţii cu irealul/ inefabilul clipelor de creaţie. „Turnul de fildeş“ incumbă deseori, mai cu seamă în zilele noastre postistorice/postumane, mai degrabă o conotaţie negativă, o decuplare de la lumea din jur sinonimă cu un anume autism social. Sigur, scriind, ai efectiv nevoie de o anume izolare, de eliminare a bruiajelor, lăsând cale liberă daimonului platonician; dincolo de asta însă, ca scriitor ai nevoie şi de palpitul real al vieţii, cu toată diversitatea şi tumultul ei. Iar de acest real ţine, pentru mine, inclusiv compania animăluţelor, care îmi este una benefică, prezenţa lor fâcând parte, de când mă ştiu, din spaţiul meu existenţial – copilărind la ţară, prezenţa lor este în cele din urmă o constantă a universului meu fizic şi afectiv, amintindu-mi încă foarte clar o bună parte din lungul şir al „necuvântătoarelor“ (impropriu numite astfel) ce m-au însoţit peste tot, nu doar în copilăria de la ţară. Am şi în acest moment animăluţe, în apartament, o căţeluşă – Tara (luată de pe drumuri de la câteva luni, pe vremea pandemiei) şi două pisici – Muţa şi Ra, ultima sosită şi ea tot prin pandemie; iar puţin înainte, le aveam în casă pe bătrâna Mitzi (dispărută la peste 19 ani) şi arămia Aza (o căţelusă cu totul deosebită), ambele însoţindu-ne, mie şi soţiei mele, practic o bună parte din anii noştri mai tineri. Cele de acum, ca şi cele de altădată, noaptea când scriu, îmi veghează parcă inclusiv scrisul. Şi, poate şi ca o compensaţie, au intrat ele însele în propria mea creaţie, nefiindu-mi doar personaje, ci fiinţe cu totul aparte…