Vasile Igna

1. Dacă e vorba de alegere, pentru deplasare prefer asfaltul în toate anotimpurile. M-am năs- cut la ţară, nu doar fără asfalt, ci şi însoţit de noroaiele şi zăpezile de sezon, care, la drept vorbind, îmi displac, dar nu mă sperie. Am devenit şi am rămas un citadin pur sânge, am un respect înnăscut pentru ordine şi previzibilitate, dar cu adevărat în largul meu nu mă simt decât în devălmăşia câmpului, a grădinii/livezii sau a pădurii.Am visat întotdeauna o grădină şi o casă a mea şi a celor apropiaţi, un loc în care păcatele să se spele de la sine şi binefacerile să fie rodul efortului propriu şi nu darul sorţii. De câţiva ani încoace, slavă Domnului, înafară de tinereţe, le am pe toate. Valea Căprioarei, la abia zece km de Cluj, e cel mai frumos loc din lume. Nu e o reşedinţă de vară, ci un sălaş pentru toate anotimpurile, un loc geometric cu punctele cardinale în perpetuă schimbare, dar mereu cu acelaşi Cer deasupra.

2. Nu schimb nimic, eventual adaptez. Îmi place „biroul“ de la Cluj, biblioteca e asiguratoare, uneori privesc fascinat cotoarele cărţilor şi-mi spun că fiecare dintre ele poate fi ori o barcă de salvare, ori o simplă vâslă cu care să ţin direcţia şi să împing când mă înnămolesc. Am o bibliotecă şi în Vale, am şi o chilie de lucru, dar, vara îndeosebi, îmi place să mă ostenesc dimineaţa pe terasă, după-amiaza în pergolă sau în foişor. Probabil că aş rezista şi fără computer, dar sunt mai liniştit ştiindu-l pe aproape. Am învăţat să citesc şi să scriu la lampă şi opaiţ, acum mă mulţumesc să aprind câte o lumânare la baza Troiţei de la drum sau la icoanele celor plecaţi.

3. Nu le împac nicicum. Nici când culeg livada, nu amestec merele cu perele şi, cu atât mai puţin, nu rup crengile pe care vor creşte fructele anului viitor. Sunt foarte deschis pentru orice „formulă“ poetică/prozastică, cu condiţia să nu fie „curat meşteşug de tâmpenie“. Urmăresc şi sunt extrem de sensibil la orice fel de înnoire a limbajului poetic, dar nu suport vulgaritatea, jurnalistica „versificată“, virilitatea efeminată (ori invers), lacrimo-genia şi pozele genialoide. Iubesc şi accept toate avangardele, cu condiţia să obţină măcar complicitatea benevolă a unui cititor suficient alfabetizat.

4. Nu am câine (deşi ador fidelitatea lor), nu am avut unul „al meu“ din copilărie, dar iubesc pisicile. Nu am avut niciodată mai mult de una, cea mai longevivă fiind un… motan pe nume Spirt, care ne-a însoţit timp de 12 ani şi al cărui loc de veci e la rădăcina unei tuia din grădina noastră. După o convieţuire problematică, ca între bărbaţi, cu Spirt, cel care l-a înlocuit se cheamă Mister. E un motan de o frumuseţe, eleganţă şi … înţelepciune stranii, cuminte mai întotdeauna, viteaz când crede el că se cuvine. Un picior, din spate, fracturat, altul, din faţă, cu repetate şi adânci urme de colţi ai unor animale sălbatice (sau comilitoni impenitenţi?) etc. sunt probe ale unor aventuri nocturne invariabil păguboase. Acum chiar, când scriu, Mister s-a întors, după o absenţă de 24 de ore, cu piciorul a cărui rană abia se închisese, sfârtecat de-a binelea, dar spăşit şi evident suferind. I-am dat primul ajutor, cu speranţa sinceră şi îngrijorarea pe măsură, că va supravieţui şi de astă dată. Nu ştiu a câta viaţă, din cele şapte, este aceasta, dar dacă, Doamne fereşte, e cea de pe urmă, va trebui să mă consolez cu „portretul“pe care l-am schiţat în cărţile mele: lui Spirt, în Pisoi mai mari…,şi Ora închiderii, lui Mister, în Paragina. O pisicuţă, pe care am botezat-o Miruna, cu blana albastru de Prusia, aciuată de vreo câteva luni în primitoarea noastră Grădină, aşteaptă să-i ia locul… Deşi locul nu e încă gol, Exegi monumentum…!