VLADIMIR TISMĂNEANU, „INTELIGHENŢIA DE PARTID“

Este de presupus că, la ceea ce Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) pregătea în ultimul său an de viaţă drept Congresul al IV-lea al PMR, Paul Niculescu-Mizil (1923-2008) ar fi urcat oricum în ierarhie. Toate datele trimiteau în această direcţie. Cel mai probabil era ca Leonte Răutu, atât de apropiat de Dej în acei ani, să devină membru titular al Biroului Politic, însărcinat în continuare cu ideologia, iar Paul Niculescu-Mizil să se bucure de un statut egal ca şef al întregului resort internaţional al partidului. Relaţiile strânse (pe atunci) cu Ceauşescu, care i-a succedat lui Dej în martie 1965, nu au făcut decât să confirme această iminentă ascensiune. Vreau deci să spun că, spre deosebire de alţi militanţi promovaţi de Ceauşescu imediat după decesul lui Dej şi apoi, în iulie 1965, la Congresul al IX-lea al PCR (deci atunci când a avut loc schimbarea denumirii partidului), Niculescu-Mizil nu avea motive să simtă o specială recunoştinţă faţă de noul lider. Locul său în vârful piramidei, ca membru al Comitetului Executiv şi secretar al CC însărcinat cu problemele ideologice şi internaţionale, era rezultatul unei cariere bazate pe loialitate, inteligenţă politică şi, în datele marxismului oficial, o gândire mai puţin încorsetată.

La capitolul loialitate, aş menţiona rolul său în epurările anti-ilegaliste din 1958-1960. Vreau să precizez aici că nu port şi n-am purtat niciun resentiment personal legat de faptul că Paul Niculescu-Mizil a condus şedinţa de excludere a tatălui meu, Leonte Tismăneanu, fost director adjunct al Editurii Politice şi fost şef al Catedrei de socialism ştiinţific a Universităţii din Bucureşti, în primăvara anului 1960. Înţeleg prea bine natura jocului ascensiunii şi căderii în sectele leniniste, sau, altfel spus, tema victimei şi a călăului, pentru a şti că situaţia ar fi putut fi inversată şi că, dacă Dej, Ceauşescu şi Răutu i-ar fi cerut-o, deci ordonat-o, tatăl meu ar fi condus cu identic entuziasm o şedinţă similară de excludere a lui Paul Niculescu-Mizil. Şi, fiindcă a venit vorba de tatăl meu, aş dori să mai precizez două lucruri. Într-un articol din revista 22 de la începutul anilor 2000, intitulat „Partidul, Ceauşescu, România“, fragment din cartea sa Ceauşescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002), Pavel Câmpeanu (1920-2003) îl menţiona pe Leonte Tismăneanu alături de Grigore Kotovski, Vasile Nichita şi Miron Belea, ca membru al „grupului de elită“ al aspiranţilor în ştiinţe sociale trimişi de PMR să studieze la Şcoala Superioară de pe lângă CC al PCUS.

Voi scrie cu alt prilej despre ce s-a întâmplat atunci, despre şirul de anchete, trădări, lovituri sub centură şi acuzaţii ignobile menite să ducă la decimarea aparatului ideologic şi eliminarea majorităţii celor care participaseră la construcţia sistemului doctrinar stalinist în România. Mulţi dintre aceştia, asemenea atâtor activişti dezamăgiţi din Ungaria, Polonia sau RDG, influenţaţi de linia antistalinistă a Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, îndrăzniseră ca în discuţii particulare (taxate ulterior drept „neprincipiale“) să pună sub semnul întrebării propriile lor opţiuni din anii aşa-numitului „cult al personalităţii“ şi să comenteze critic pe marginea rolului lui Gheorghiu-Dej. Să spun acum doar că tatăl meu nu făcea parte din grupa de la Moscova, fiind în perioada respectivă reprezentantul PMR în Colegiul de redacţie al recent înfiinţatei reviste Problemele păcii şi socialismului, cu sediul la Praga. Desemnat provizoriu în această funcţie, pe lângă un organism menit să reinstituie „coordonarea“ partidelor comuniste, tatăl meu a locuit la Praga, venind sporadic în ţară, între mai şi septembrie 1958. A participat la o masă rotundă internaţională condusă de redactorul-şef Alexei Rumianţev (deci, nu Konstantin Zarodov, cum a scris Paul Niculescu-Mizil în volumul De la Comintern la comunism naţional, personaj devenit redactor şef ceva mai târziu).

În septembrie 1958, Ghizela Vass, şefa secţiei internaţionale a CC, i-a comunicat tatălui meu că nu va mai pleca la Praga, fără a-i da vreo explicaţie clară. Câteva zile mai târziu, era convocat la Comisia Controlului de Partid, condusă de Dumitru Coliu şi Ion Vincze, unde era implicat, pe baza declaraţiilor vechiului său prieten, Gr. Kotovski (ca şi tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, şi vecinul nostru în casa de pe strada Grigore Mora 22), în sinistra anchetă ce avea să ducă la excluderile menţionate de Pavel Câmpeanu. Din ceea ce mi-a relatat mai târziu tatăl meu, ancheta urmărea, între altele, incriminarea a numeroşi alţi activişti ai „frontului ideologic“, inclusiv a lui Valter Roman, directorul Editurii Politice (acest lucru, în pofida serviciilor aduse de Roman lui Gheorghiu-Dej în timpul Revoluţiei Maghiare şi apoi, în perioada domiciliului forţat în România a grupului Imre Nagy).

Personal, îmi amintesc cu precizie acele momente: aveam şapte ani, intram în clasa întâi, eram coleg de şcoală cu mulţi copii ai înaltei nomenklaturi. Ţin minte starea de tensiune, stresul insuportabil în care trăiau părinţii mei şi atâţia dintre apropiaţii familiei noastre (amintesc doar pe sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, al cărei soţ, Mihail Boico, primea şi el un vot de blam cu avertisment ca membru al aceluiaşi „grup fracţionist“). Mai ştiu că, atunci când Rumianţev a vizitat Bucureştiul, cred că în 1960, fiind primit de Gheorghiu-Dej, a întrebat de amicul său Leonte Tismăneanu pe care ar fi dorit să-l revadă. I s-a răspuns, de către persoana de la secţia externă, că, evident, Leonte Tismăneanu nu se afla în Bucureşti. Despre revista de la Praga şi rolul PMR în activităţile acesteia, Paul Niculescu-Mizil ne-a spus şi lucruri de mare interes: luptele purtate de exponenţii direcţiei „policentriste“ (spre a relua formula lui Palmiro Togliatti) cu cei ai hegemonismului sovietic (adeseori aceştia erau reprezentanţii micilor partide latino-americane, dar şi comuniştii maghiari, greci, bulgari). Aş aminti însă faptul că experienţa pragheză a jucat un rol formativ esenţial în constituirea unei elite a „intelighenţiei de partid“ – ceea ce eu am numit cândva the party intellectuals, pornind de la o noţiune gramsciană, anume aceea a „intelectualilor organici“ – în cadrul aparatului ideologic al PCUS.