ŞTEFAN MELANCU, ITHACA, MON AMOUR

(fragment)

Noaptea, apoi, trecu iarăşi într-o lungă insomnie. Nopţile insomniace ale Jiului de Târg. Se apucă să-şi facă ordine în materialele pregătite pentru sesiunea de examene ale studenţilor. Şi, târziu, se uită pe notiţele pentru seminar pe care Iacinta i le dăduse înainte de a pleca în Albia. Sunt câteva pagini, pe care Alexi şi le refuzase în Albia. Şi zăbovind acum pe ele, trăieşte pentru moment gândul că acestea, cumva, îl fac să o caute de fapt pe ea, cea de acum. Sau pe el însuşi. Cântul XIII: Şi se văzu meleagul. Se bucură Ulise şi fu vesel/ De ţara lui şi sărută pâmântul. Poate că ar trebui citit ţara lui în altă cheie. Cântul V (folosit şi de el la curs, însă neexploatat suficient): Generozitatea ciudată a lui Calipso ajutându-l să plece (să o abandoneze!), după ce l-a iubit ca pe bărbatul ei fără nicio oprelişte. Şi versurile: Cum m-aş gândi să fac şi pentru mine/ De-ar fi s-ajung la astfel de nevoie./ Că nu sunt fără cale eu şi nu mi-e/ Nici sufletul de fier, ci plin de milă. E însă, în acelaşi loc, şi o lipsă a bărbăţiei, laşitate chiar – pe care Calipso o vede şi o înţelege ca atare şi pe care Iacinta, deşi notează versurile, o evită: Sărace, nu te mai boci şi viaţa/ Nu-ţi risipi aici, că eu îndată/ Voios te voi trimite. Iar adverbul voios e chiar o pură ironie dinspre Calipso (avant la lettre pentru târziul Joyce)! Şi ar fi meritat văzut, îţi spui, şi Cântul XXIII, iar Alexi îl caută în volumul din biblioteca pe care şi-a improvizat-o în Debarcader. Da, sunt versurile dinspre final. Penelopa pare a nu-l mai recunoaşte, concludentă fiind tocmai reacţia lui Ulise: Tu, doică/ Aşterne-mi patul să mă culc eu singur/ Nevastă-mea-i cu inima ca fierul. Mai încolo însă, pe pagina următoare din foile Iacintei vede însă versurile 203-210, între acestea aflându-se şi cele notate de ea. Fără nicio observaţie însă, ci doar semne de exclamare şi interogare. Ceva mai departe încă o notă: firea plângăcioasă a lui Ulise, Iacinta citând fragmentar: şi se porni a plânge/ Şi tot plângea (versurile 289-291). Apoi destul de multe observaţii şi mai ales citate cu referire la romanul lui Joyce. Istoria pentru Stephen Dedalus este un coşmar din care tot încerc să mă trezesc (în Nestor, al doilea capitol). Istoria-coşmar în plan personal, dar şi, ironic, cea a Irlandei prin directorul Deasy, înţepenit în rutină – varianta joyciană deconstruită, coruptă, degradată a Nestor-lui odiseic. Vezi şi reacţia lui Stephen, năimit aici ca profesor, la blasfemia directorului (– Căile Domnului nu sunt şi căile noastre, spuse domnul Deasy.), mai notase Iacinta: Stephen îşi zvâcni degetul mare către fereastră, spunând: – Ăsta e Dumnezeu. Şi la fel, aluzivul reacţiei lui Stephen la jocul de fotbal al copiilor pe terenul de fotbal de alături (Ura! Aiii! Zvâr! – Ce? întrebă domnul Deasy. – Un strigăt pe stradă, spuse Stephen, ridicând din umeri.), reluând în fapt unul dintre proverbele lui Solomon (Iar înţelepciunea în locuri deschise ţipă. În uliţi face să se audă vocea ei… În intrarea porţilor, în cetate, zice cuvintele acestea: până când, proştilor, veţi iubi prostia? Şi batjocoritorii se vor plăcea în batjocoră. Şi nebunii vor urî cuminţenia). Vitalismul, viaţa ca energie în variantele ei integrale (integrate!) şi trăite ca atare, viaţa ca învăţător suprem (Însă viaţa e marele învăţător – acelaşi Stephen), ca principiu afirmativ; da­-ul lui Molly Bloom cu care, deloc întâmplător, se încheie romanul. Este esenţial pentru o astfel de înţelegere ultimul episod (Penelopa! – ce ironie!!!), îşi notase în continuare Iacinta, cu şi mai multe semne de exclamare, alături de observaţia: De văzut întreg finalul şi lucrat pe el cu studenţii tocmai în acest sens. Mai departe, câteva întrebări urmate de paranteze cu transcrieri din roman şi sublinieri succinte. Stephen în căutarea tatălui, sau a lui însuşi? Percepţie estetică sau etică, sau ineluctabil amândouă? (Chemare; niciun răspuns. Îşi ridică picioarele din nisipul care îl absoarbe şi se întoarse pe lângă grămada de pietroaie. Să iau totul, să păstrez totul. Sufletul meu merge odată cu mine, formă a formelor… Arunc forma aceasta sfârşită de la mine, forma neomenească ineluctabilă, o chem îndărăt. Fără sfârşit, dacă ar fi a mea, formă a formei mele? Cine mă pândeşte pe mine aici? Cine vreodată oriunde va citi cuvintele acestea scrise? Semne pe un câmp alb. – Episodul Proteus, meditaţiile din plimbarea singuratică pe malul mării). Faptele (derapajele) lui Bloom = concupiscenţă sau pură gratuitate în ordinea existenţialului? (Chemări: Aşteaptă-mă, iubirea mea, şi vin cu tine!/ Gerty MacDowell: Bărbat căsătorit, porcule! Te iubesc că mi-ai făcut aşa. – în Circe, cartierul de noapte: Deconstrucţia eroticului, inclusiv în dreptul lui Stephen, aflat în acelaşi loc). Şi o revenire apoi, în final, la poemul homeric, Iacinta reluând versurile: Se bucură Ulise şi fu vesel/ De ţara lui şi sărută pâmântul – urmate de notaţia: Ţara nu ne-o putem schimba (Stephen Bloom). Oricât am rătăci, şi oriunde – are dreptate. Şi nici Ulise nu şi-a schimbat-o. Cu toată dragostea de care ar trebui să fim în stare, Ithaca trebuie să rămână Ithaca. Ithaca, mon amour! Oare? se întreabă Alexi. Şi încă o subliniere a Iacintei, ultima: Merită reţinut paralelismul: şi nu mi-e/ Nici sufletul de fier (Calipso) vs cu inima ca fierul (Penelopa, prin chiar percepţia lui Ulise), după care un gând aproape tremurat: Putea, totuşi, rămâne lângă Calipso? E cumva aici poate chiar nedumerirea, sau o parte din ea, cu care Iacinta îi spunea la Cafeneaua Anna că a recitit totul? Oare? se întreabă din nou Alexi, lăsând foile Iacintei deoparte şi trântindu-se în pat alături de Ra care doarme mişcându-şi din când în când urechile şi lăbuţele. Şi deschise apoi laptopul.

Îşi verifică mai întâi ultimele mailuri. Îi scrisese Lian, dar şi Ulin din Vale. Lian îl întreba ca de obicei ce noutăţi mai are şi făcându-i o invitaţie în Bania, pentru sfârşitul lui mai, la un simpozion pe imaginariile europene. Iar Ulin îi reamintea să nu uite când merge în Silvania să se abată pe la el din drum şi, surprinzător, îl întreba dacă mai ştie ceva de Im. De unde să mai ştiu, şi ce are a face? Şi ce te-a apucat? avu reflexul să-i răspundă imediat, stăpânindu-şi-l însă. Într-adevăr, lui îi povestise cel mai mult despre Im, iar în Silvania, venit să-l vadă înspre începutul verii din celălalt an, Ulin o văzuse şi pe ea. Şi Alexi îşi dă seama acum că în ultimele luni se gândise din ce în ce mai puţin la ea sau chiar deloc. Straturi ceţoase şi aluviuni şi ale minţii, şi ale sufletului parcă trecuseră în toată această vreme peste chipul ei. Şi, oarecum, nedrept. De ce trebuie să se întâmple astfel? Futilitate interogativă, îi vine să-şi declare sieşi, aruncând o privire fugară spre somnul lui Ra, aproape lipită de umărul lui şi cu una dintre lăbuţe acoperindu-şi ochii. Totuşi, anul trecut pe vremea aceasta încă eram cu ea. Şi parcă ceaţa Debarcaderului cu apa îngheţată de sub balconul apartamentului său trece prin coridoare şi labirituri de timp încă nedesluşit. Da, coridoare şi labirinturi, străpezind cu marginile şi gustul lor simţurile, dar şi trupul, ochii, chipul întreg. Văzute, înregistrate, trăite. Tastă, sub acest gând, Anul trecut la Marienbad, al lui Alain Resnais, deşi nu era întru-totul convins că îşi doreşte să-l revadă. Scenele însă de început, în fapt fiind una singură întinsă psihedelic la nesfârşit, curgând în ambele sensuri, înspre un an fost deja şi acoperind totodată perdeaua prezentului, merită încă. Şi trupul femeii (amantei?) curgând odată cu întreaga curgere. Pretutindeni, înconjurând timpul,/ melancolia obosită în golul cuvintelor – versurile acestea Alexi le scrisese imediat după prima vizionare, în studenţie, la cinemateca din Silvania. Aceleaşi coridoare arătau cuiva trupul,/ subţiat şi neîmplinit, drumul/ luat mereu de la capăt/ Aceleaşi săli fluorescente, rânduri de poze/ lângă umărul dezgolit,/ absenţa devenind glorie – continua parcă poemul lui. S-a tot întrebat, se întreabă şi acum ce anume poate declanşa uitarea, uitarea activă chiar, şi inclusiv uitarea de sine. Dar oare chiar poţi uita cu adevărat? Săli tăcute, covoare groase, lespezi de piatră, oglinzi aşteptându-te, pregătit să o aştepţi din nou. În grădina de la Fredericksband, vocea lui Albertozzi acoperă totul, estetizant şi excesiv. Iar ea (Delphine Seyrig) îi reproşează prea multa imaginaţie, vorbind de aşteptare, dar şi de spaimă şi oscilând între memorie şi absenţa acesteia, el reproşându-i, la rândul lui, frica de ea însăşi (Ţi-e frică, întotdeuna ţi-a fost frică.). Şi finalul, destrămarea, statuate prin vocea ei (Această poveste este deja încheiată), lui rămânându-i singurătatea în care se învăluie, pustiul. Înaintam singur, pe aceleaşi coridoare, labirinturi. Şi din nou totul era pustiu. Ra îşi mută între timp, somnoroasă, lăbuţa de pe ochii ei peste umărul lui, trezindu-se însă brusc la vibraţia telefonului. Bi îi scria întrebându-l ce face şi spunându-i că nu are somn, şi că se plictiseşte. N-ai chef de-o vizită? Nu acum, dormi! Păcat, mi-ar fi plăcut să vii, îi mai scrie, în vreme ce pe monitorul laptopului acelaşi Albertozzi, îmbrăţişând un timp ultraestetizat şi parcă mereu în surplus (Întotdeauna am crezut că am destul timp!), pluridimensionat, trecut, prezent, amintire, flash-back, real şi ireal, îngemănate. Atunci, mâine? îi mai scrie Bi. Vorbim mâine! Şi dansul lasciv al ei, fără nume, abandonându-se de-a dreptul în braţele lui. Şi-acelaşi coridoare, labirinturi, săli tăcute, covoare groase, iar el pregătit să o aştepte din nou. Ceea ce pare că se instituie însă până la urmă, ca esenţial, este tocmai ratarea sensului, odată cu anularea oricărui orizont pe care să te poţi, oricât de puţin, sprijini. Sau, oarecum totuna, frigul, îngheţul oricărei speranţe, aşa cum se înstăpânise încă din anul trecut (Anul trecut, pe vremea asta, era atâta de frig că apa din bazin a îngheţat). Anul trecut, pe vremea asta, mergeam cu Im la The King, cafeneaua ei preferată, se gândeşte Alexi. Da, vorbim, noapte bună! se insinuează din nou Bi. Întors cu spatele la Ra, cufundată din nou în somn, Alexi se gândi, aproape adormind, ce dislocare de unghiuri poate induce oricare din contextele ce ne sunt date drept trecere cu noi înşine prin fiecare zi. Mersul pe sfoară, în care corpul şi sufletul devin unul şi acelaşi. Nemaicontând nici măcar dislocarea ce poate urma, ci doar mersul în sine. Până la capăt. Ca un curaj nebun al înseşi nebuniei de a fi, mereu rostogolit cu tine însuţi. Prin fereastra dinspre Debarcader, aburii albicioşi ai lacului par a se aşeza peste aburii somnului, lipiţi parcă în pânze subţiri de marginea balconului. Iar în zare, luna galbenă trece rostogolindu-se.

(Fragment din romanul în pregătire Ithaca, mon amour)