Don Paterson s-a născut în 1963 la Dundee, Scoţia şi predă la Universitatea din St Andrews. A publicat nouă cărţi de versuri (dintre acestea, două conţin transpuneri din Antonio Machado şi Rainer Maria Rilke, Sonetele către Orfeu), trei de aforisme (cel mai recent, în 2018, The Fall at Home: New and Collected Aphorisms), două de studii (despre sonetele lui Shakespeare şi despre poezia lui Michael Donaghy), tratatul The Poem: Lyric, Sign, Metre (2018) şi volumul autobiografic Toy Fights: A Boyhood (2023). A editat (singur sau în colaborare) numeroase antologii, printre care (cu Charles Simic) New British Poetry (2004). Este, în plus, chitarist şi compozitor de jazz. Cei interesaţi pot consulta cu folos studiul monografic al lui Ben Wilkinson, Don Paterson (2021). În româneşte au mai apărut, în Poesis internaţional, nr. 2 (20)/2017, traduse de Vlad Pojoga, şase poeme din primele sale patru culegeri. Cele nouă poezii (publicate în numerele 6 şi 7 al revistei Apostrof), cîte una din fiecare volum, încearcă să schiţeze profilul acestui scriitor important.

 

 

De ce te culci atît de tîrziu?

 

pentru Russ

 

Am să-ţi spun, dacă vrei cu-adevărat să ştii:

îţi aminteşti cum ai pierdut acum doi ani acea zi

lîngă piscina unde de-a bijutierul te-ai jucat

cu-acele pietre de la ţărm pe care le-ai furat?

Cele mai multe se-nnegreau, altceva nimic,

dar cîteodată una licărea c-un tainic

colorit ce-n somnu-i de piatră era-ncuiat.

Iată cum ai ştiut care-s cele de păstrat.

 

Strîng deci lucrurile-anoste ale zilei

în care zăresc o posibilitate,

dar care, moarte, au ceva surprinzător,

neştiut mie, şi nici piscină n-am să-mi spună ce –

deci le privesc şi le privesc iarăşi pînă cînd

un lucru se străvede în ochii mei,

pe urmă-l pictez cu lacrima în tonuri vii.

Iată de ce stau treaz de-a lungul nopţii.

 

– Rain (2009)

 

 

Unui poet înecat

 

după Du Fu

 

Un vînt de octombrie

a-nseninat cerul

 

iar apele mîloase

îşi limpezesc adîncul.

 

Ce s-ar putea oglindi

în ceasul ăsta pustiu?

 

Cînd veni-vor cu ţipăt

gîşte sălbatice?

 

Am şuşotit cu unul

destul de prost s-aleagă

 

perfecţiunea operei.

Cum a jubilat iadul.

 

Acest poem i-l adresez lui

drept în rîu.

 

– 40 Sonnets (2015)

 

 

Cîntecul omului

 

Sînt zile ca acestea cînd mi-aduc aminte că trăiesc într-un

cub de sticlă marcat Pămîntean în habitatul său,

mai puţin vizitatorii, care de mult s-au plictisit văzînd

maimuţoiul chel ce stă-ntreaga zi

şi mîzgăleşte o bucată de hîrtie, mănîncă posac dintr-un

bol cu cereale sau cîntă la zdrăngănitoare,

şi-au plecat să caute exponate mai interesante.

Săptămîna trecută-am încercat

uşa şi era descuiată. Cum totul se duce

naibii, cred că paza e ultima lor grijă,

iar acum pot ieşi afară, să explorez planeta-n flăcări, să

stau de vorbă sau să mă-mpreunez cu băştinaşii

înlăcrimaţi, dar să fiu sincer, consider că mi-am pierdut vigoarea şi

nu mai am niciun chef să umblu aiurea.

 

– Zonal (2020)

 

De Profundis

 

după Georg Trakl

 

E o ploaie neagră căzînd pe mirişte

E un ulm nenorocit care stă singur

E un vînt împrejmuind colibele goale

Ce seară-ngrozitoare

 

La marginea cătunului, o blîndă orfană

încă adună ultimele spice

Ochii ei flămînzi sînt aurii în asfinţit

şi pîntecu-i gol aşteaptă mirele ceresc

 

Pe drumul de-ntoarcere

păstorii o să-i găsească leşul

miresmînd într-un mărăciniş

 

Sînt o umbră ce pribegeşte departe de cătunele mohorîte

am băut tăcerea lui Dumnezeu

din izvorul pădurii

 

iar metalul rece mi-a izbit capul

Pe cînd zăceam singur flacăra muri-n gura mea

şi-am lăsat păianjenii să-mi descopere inima

 

La căderea nopţii, mă găseam pe-o pîrloagă

acoperit cu gunoi şi praful stelelor

 

O poţi să-i auzi?

Îngerii de cristal ce cîntă-n tufa de-alun?

 

– The Arctic (2022)

 

Prezentare şi traducere de George State