Adriana Georgescu, Lena Constante, Annie Samuelli

Între intenţie şi act: violenţa sexuală potenţială

Femeile pot ajuta la prevenirea războaielor nu prin a repeta cuvintele bărbaţilor sau a urma metodele lor, ci prin a găsi noi cuvinte şi a crea noi strategii, scria Virginia Woolf (apud Ayşe Gül Altınay şi Andrea Pető (ed.), Gendered Wars, Gendered Memories: Feminist Conversations on War, Genocide and Political Violence, Oxon şi New York, Routledge, 2016, p. 1) despre violenţa politică, demantelând, totodată, asocierea istoriei cu un model masculin şi propunând, deci, scriitura din perspectiva unei herstory. Cred că verdictul său poate fi extrapolat şi în ceea ce priveşte rezistenţa anticomunistă şi memorialistica de detenţie scrisă de femei, ale căror tehnici de supravieţuire articulează mult mai nuanţat forţa cathartică a unei comunităţi (sau suroralitatea). Naraţiunea în sine se construieşte ca un lung travaliu de exorcizare a unei diformităţi impuse de sistemul opresiv, asumând o vulnerabilitate care nu devine niciodată echivalabilă cu fragilitatea sau laşitatea, ci are intensitatea liniilor de fugă, care disrup cadrul normativ şi rigiditatea oprimantă.

În cartea sa, Femei în infernul concentraţionar din România (1945-1989) (ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Argonaut, 2009, p. 50), Graţian Cormoş prezintă diverse forme de manifestare a agresiunii sexuale în detenţia feminină, precum: violenţele verbale, violul, percheziţiile vaginale, controlul fertilităţii sau voyeurismul. Dincolo de aceste exercitări directe, fizice ale brutalităţii agresorilor, ipoteza mea este, însă, că asupra femeilor deţinute este exercitată şi o violenţă latentă, de factură sexuală, care planează în spaţiul carceral şi nu are întotdeauna nevoie să fie vizibilă propriu-zis, căci este inerentă figurii autoritare a bărbatului gardian şi a raportului inechitabil de putere pe care îl stabileşte. Voi explora acest tip de violenţă potenţială, dar nu întotdeauna şi manifestată fizic, raportându-mă la memoriile din închisoare scrise de Adriana Georgescu, Annie Samuelli şi Lena Constante. Pe parcursul analizei mele cu privire la violenţa sexuală şi implicaţiile sale asupra (de)construcţiei identitare, mă voi opri şi asupra felului în care îşi conceptualizează fiecare autoare procesul scrierii, unde reverberează şi urmele diverselor forme de abrutizare la care au fost supuse. În plus, aş putea afirma chiar că acestea duc mai departe imperativul „cixousist“ de a-şi scrie corpurile, căci scrisul în sine devine o extensie a corporalităţii mutilate.

Studiile literare s-au concentrat preponderent pe a cerceta intersecţiile dintre violenţă, gen şi militarism (deseori vizează războiul bosniac sau genocidul din Rwanda) şi, în acest sens, sunt relevante, spre exemplu, volumele Gendered Wars, Gendered Memories: Feminist Conversations on War, Genocide and Political Violence, editat de Ayşe Gül Altınay şi Andrea Pető sau Sexing War / Policing Gender: Motherhood, Myth and Women’s Political Violence al Lindei Åhäll, însă deocamdată cel puţin, în afara câtorva studii la care voi reveni pe parcurs, nu au fost investigate în detaliu implicaţiile intersecţionale ale violenţei manifestate în cadrul detenţiei femeilor. În cazul acestora, după cum anunţam mai sus, cred că poate fi enunţată, dincolo de metodele de represiune fizică, morală sau psihologică, şi această violenţă-în-devenire, care nu îşi cunoaşte întotdeauna finalitatea, dar simpla sa potenţialitate dinamitează fundamentele identitare.

De la tortura fizică la scrisul care violentează

Lena Constante asumă miza metatextuală cea mai pronunţată, iar cartea sa, Evadare tăcută (Bucureşti, Humanitas, 1992), poate fi citită aproape ca un manual scriitoricesc, prin teoretizările aduse asupra cuvântului din carne şi din sânge (p. 3) sau asupra forţei sale atotputernice, simultan creatoare şi distructive. Bineînţeles, autoarea declamă aici şi inefabilul, incapacitatea de a transpune în scris o experienţă puternic destructurantă ontologic. Intenţia auctorială a lui Constante este subscrisă, deci, unei mize etice, iar demersul său testimonial ţine de nevoia de a exprima un adevăr colectiv, în numele credinţei sale în libertatea universa(bi)lă. Scrie asumându-şi o formă de protest nonindividualist şi o forţă discursivă care violentează. Într-un episod în care înfăţişează viaţa postdetenţie, scriitoarea critică atitudinea oamenilor care continuau, asemenea agresorilor săi, să o reducă la tăcere:

Oamenii aceia ştiau că tocmai ieşisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea – sau curajul – să mă asculte mai îndelung. (…) Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare. „Trebuie să uiţi“ – era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii. (p. 15)

În contrast faţă de o asemenea poziţie imparţială, autoarea alege să depună mărturie nu doar pentru a se opune uitării care i se impunea din exterior, ci şi ca o formă de violenţă propriu-zisă. Să povesteşti zi de zi, oră de oră, viaţa de închisoare (p. 15) devine o tehnică de neutralizare a unei posibile reacţii neangajate, un mijloc de surescitare a receptorului pasiv (de aceea şi violentarea pe care o anticipam în paragraful de mai sus) şi, dincolo de toate acestea, devine inclusiv mecanismul de rezistenţă împotriva unei violenţe în faţa căreia singura modalitate de supravieţuire fusese tăcerea.

Manifestări directe ale violenţei vs. potenţialitate şi numire

Lena Constante a fost supusă unor forme de tortură fizică, morală sau psihologică, însă, în aparenţă, nu şi direct sexuală. Graţian Cormoş (op. cit., pp. 53-55) şi Flori Bălănescu („Femeile în detenţia politică – o perspectivă dată de memorialistica edită şi inedită“, în Bogdan Creţu, Ofelia Ichim şi Marius-Radu Clim (coord.), Memorialistica românească: între documentul istoric şi obiectul estetic, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2017, p. 94) evidenţiază absenţa violului ca practică punitivă în închisorile comuniste (în afară de cazul binecunoscut al Adrianei Georgescu, la care voi reveni imediat) şi chiar interzicerea acestuia sau a oricărei apropieri fizice între gardieni şi deţinuţi în general. Totuşi, lipsa unei astfel de manifestări directe a violenţei sexuale nu anulează alte forme mai subtile în care se poate instala, de aceea, şi accentul pe care îl puneam în introducere pe violenţa latentă, ca potenţialitate, intermediară intenţiei şi actului propriu-zis.

O astfel de violenţă cartografiază şi Annie Samuelli în cartea sa, Gratiile despărţitoare / Women Behind Bars in Romania, care asemenea mărturiei Lenei Constante, depăşeşte graniţele unei naraţiuni singulare, personale, asumând vocea colectivă a tuturor femeilor care i-au fost „tovarăşe“ în detenţie. Proiectul său testimonial se construieşte, deci, simultan ca un cenotaf pentru memoria acestor deţinute care nu mai pot mărturisi şi ca un imn adus rezistenţei lor. Annie Samuelli accentuează, în cartea Women Behind Bars in Romania (Londra şi Portland, Frank Class, 1997) rolul fricii în destructurarea identitară, în multiplele sale nuanţe, inclusiv teroarea provocată de figura omniprezentă a torţionarului, care era, de fapt, sursa celei mai profunde tensiuni psihologice.

Această ubicuitate a figurii masculine oprimante este evidenţiată şi de Adriana Georgescu (La început a fost sfârşitul, text îngrijit de Micaela Ghiţescu, prefaţă de Monica Lovinescu, ediţia a II-a revăzută, Fundaţia Culturală Memoria, 1999, p. 184), care ajunge să identifice orice bărbat cu chipul opresorilor săi:

Trecem pe lângă un trecător. Îl strâng de braţ pe Victor. Primejdia mi se pare că pluteşte în atmosferă, poate veni de oriunde; mă pândeşte, vicleană, luând înfăţişarea unui om, a unui automobil, a unui zgomot de paşi. Chiar şi acest trecător mi se părea un monstru.

În cazul său, există o manifestare directă a agresiunii sexuale, sub forma violului colectiv la care erau supuse deţinutele noaptea, dar survine, ca extensie a acestuia, şi o postviolenţă înscrisă în continuare sub semnul potenţialităţii. Reacţia traumatică determină expansiunea figurii torţionarului asupra întregului spaţiu, care devine o materializare a abjecţiei şi a terorii. Ultima este prezentă cu precădere şi la Annie Samuelli, iar prima la Lena Constante. În timpul unei anchete, o deţinută mărturiseşte că, înainte de a fi biciuită, a fost dezbrăcată, apoi supusă unei aşteptări de câteva ore, timp în care inevitabil a fost bântuită de spaima violului. Ulterior relatării acestui episod, este expusă şi o tehnică de supravieţuire inedită: actul de a numi. Deţinuta respectivă se prezintă, iar Samuelli recunoaşte că numele nu îi spunea nimic, dar, fiind deja de opt ani în închisoare şi trăind recurent acest gest, îi admite forţa metamorfică. Acţiunea în sine devine un mijloc de a perpetua memoria, de a se opune tăcerii şi violenţei experimentate anterior, dar şi de (re)constituire identitară (dacă sunt luate în considerare valenţele biblice, e nevoie să fii numit ca să poţi să exişti).

O altă metodă de inculcare a violenţei potenţiale este şi instrumentalizarea unei naraţiuni a terorii, descrise de Lena Constante, care ajunge să creadă în realitatea şobolanilor (op. cit., p. 21). Fantasma aceasta o împresoară şi amplifică dimensiunea abjectă a spaţiului carceral propriu-zis, unde afectul principal nu este spaima faţă de intruziunea fizică a rozătoarei respective, ci teama de a îi fi invadat trupul. Este aceeaşi frică premergătoare exercitării violenţei despre care amintea şi Samuelli sau, dimpotrivă, trauma reiterată obsesiv în imagini ale cotidianului, după cum apare la Adriana Georgescu, unde actul numirii nu este redirecţionat spre sine, ci asumă imputarea tratamentului ostil, al anchetelor nocturne.

Întruchiparea Filomelei în memorialistica de detenţie

Toate cele trei autoare prezintă expresii ale violenţei sexuale în stadiu latent, ca devenire, în forma sa potenţială şi teoretizează, chiar dacă nu întotdeauna direct, metode de rezistenţă şi de opoziţie, între care se remarcă istorisirea, scrisul ca act politic, cu valenţă emancipatoare. De aceea, am considerat potrivită figura Filomelei ca model tutelar pentru cele trei mărturisitoare, care „ţes“ această poveste reală despre supravieţuire, refuzând să mai fie reduse la tăcere.

Imaginile sunt preluate din pagina
Memorialului de la Sighet.

Adriana Georgescu (1920-2005) era în 1943 critic de film, infirmieră la un spital militar şi avocată în devenire; un an mai târziu ajunge reporter politic la ziarul liberal „Viitorul“ şi secretara primului-ministru, generalul Nicolae Rădescu. În 1945, a fost arestată, acuzată de terorism pentru activitatea sa în cadrul grupului Tinerilor Liberali şi condamnată la patru ani de închisoare, urmând a fi graţiată, apoi rearestată, înainte să fie salvată din detenţie de prietenii săi. În 1948, reuşeşte să emigreze în Viena; se stabileşte, după aceea, la Paris, unde continuă să se implice în acţiuni anticomuniste, apoi se mută definitiv la Londra. Cartea sa de memorialistică, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, apare prima dată în limba franceză, în 1951 (Au commencement était la fin: La dictature rouge à Bucarest), în traducerea Monicăi Lovinescu, iar în limba română în 1992, la editura Humanitas.

Lena Constante (1909-2005) este cunoscută, în special, pentru activitatea sa artistică, dar a fost şi una dintre victimele regimului comunist. Arestată şi condamnată la 12 ani de închisoare pentru afilierea cu Lucreţiu Pătrăşcanu, este eliberată în 1962, dar, în calitate de fostă deţinută politic, nu i se permite să îşi expună creaţiile decât şase ani mai târziu, când este oficial declarată nevinovată şi reabilitată. În 1990, publică jurnalul său de detenţie, L’évasion silencieuse, tradus în limba română şi apărut la Humanitas, în 1992, cu titlul Evadarea tăcută. În al doilea volum de memorialistică, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc, 1957-1961 (apărut în 1993 la Editura Fundaţiei Culturale Române), oferă o radiografie asupra experienţei generale a femeilor din închisorile comuniste.

Annie Samuelli (1910-2003) a fost arestată în 1949 alături de sora sa, Nora, sub acuzaţia de trădare şi spionaj în favoarea Marii Britanii şi SUA. Separate aproape 12 ani şi trecând prin diferite închisori, cele două surori au fost răscumpărate de o rudă americană şi s-au refugiat în Occident, unde au dus o luptă de acomodare şi dobândire a cetăţeniei (cea română li se retrăsese, ca urmare a detenţiei). Annie Samuelli îşi adună memoriile din detenţie într-o carte căreia îi refuză caracterul personal, autobiografic, subsumând-o mai degrabă unei perspective universaliste. Tradusă în limba română în 2001 cu titlul Gratiile despărţitoare, cartea apare iniţial în 1967, sub denumirea The Wall Between, apoi în 1997, ca Woman Behind Bars in Romania.

(În imagine surorile Annie şi Nora Samuelli.)