MIRCEA MOŢ, ÎNAINTE DE APOCALIPSĂ

Volumul de „proză scurtă“ publicat recent de Serenela Ghiţeanu (Înainte de apocalipsă, Humanitas, 2023) poate fi considerat, până la un punct, un roman, chiar dacă perspectiva autoarei „subminează“ cu multă fineţe şi de-a dreptul programatic condiţia consacrată a acestei specii literare. Scurtele naraţiuni din carte au nostalgia amplei naraţiuni romaneşti, spre care orientează de fapt autoarea însăşi. Chiar dacă au valoare de sine stătătoare, prozele din Înainte de apocalipsă contează ca fragmente într-o construcţie echilibrată şi ca tot atâtea ipostaze ale traiectoriei existenţiale a fiinţei într-o lume vizibil marcată de semnele evanescenţei. Un argument în sprijinul acestei unităţi a volumului ar fi relaţia dintre prima şi ultima naraţiune, relaţie ce transcrie în ultimă instanţă condiţia omului supus cotidiamului şi ieşirea din limitele acestuia. În prima naraţiune, care împrumută de altfel titlul volumului, Înainte de apocalipsă, autoarea surprinde o realitate cotidiană nelipsită de duritate, într-o zi care „începe scrâşnit“ şi în care individului i se impun mişcările de insectă ce iese din pământ: „Ziua începe scrâşnit când e înnorat, dependenţa de lumina soarelui ţi-a rămas, degeaba aprinzi becuri, efectul nu e acelaşi, amâni cafeaua şi deschizi geamul larg, pui ceva pe tine şi începi să îţi mişti corpul, nu faci gimnastică, ci doar te mişti ca o insectă care a ieşit din pământ şi se dezmorţeşte“. Naratoarea se priveşte pe sine din exterior, devine obiect al unei sugestive naraţiuni la persoana a doua, cu nelipsită trimitere spre înstrăinarea de sine, îşi reţine gesturi ce s-ar dori exemplare şi pe care le transcrie cu toată seriozitatea: „Renunţi la cafea şi pui apa la fiert pentru o cană de cacao, renunţi la cereale şi scoţi din dulap nişte covrigei dietetici, apoi din frigider un măr şi o portocală şi te decizi chiar să fierbi un ou“. Universul naratoarei este lipsită însă de evenimente de referinţă iar în semnificativa sa închidere fiinţa aşteaptă un mesaj de dincolo, dintr-un bănuit afară: „Deschizi geamul noaptea, după miezul nopţii, care te prinde adesea trează, şi încerci să prinzi cu urechea sunetul suav al unei aripi de înger rebel, care îi înrobeşte prea mult pe oameni şi fuge să le mai dea o mână de ajutor. Uneori chiar îl auzi“. În ultima naraţiune, experienţa trăită depăşeşte limitele cotidianului. Spaţiul este, de data aceasta, nu camera, ci biserica de la Padova, apoi biserica din România. Personajul feminin aşază palma pe sicriul Sfântului Anton din Padova, după o rugăciune: „Nu am apucat să termin rugăciunea, că am simţit în palme ceva foarte puternic(…). Corpul îmi vibra într-un mod pe care nu aş putea să-l descriu şi aveam o stare de detaşare faţă de tot ce era în jurul meu“(s.n.).

Cele două motouri ale volumului pot fi acceptate ca nişte căi de lectură pentru o autoare atentă la realitatea devenită coşmar, în permanentă schimbare, în care instrumentele tehnicii impun o altă lume, diferită de cea de dinainte, de „dinaintea laptopurilor la ore“, cu siguranţă diferită de lumea în care relaţia individului cu cartea era emblematică: „Pot să-mi închipui o societate în care nimeni nu se va interesa de o Europă distrusă, uitată, dispreţuită. E un coşmar, dar totodată şi o posibilitate“ (Mircea Eliade). În acelaşi timp, naratoarea îşi asigură perspectiva spre trecut, în volum insinuându-se amintirea unui „timp pierdut“ cu emblematicile sale imagini: „Le souvenir d’une certaine image n’est que le regret d’un certain instant“ (Marcel Proust).

Caracterul autoficţional al scrierii îşi găseşte motivare în luciditatea cu care scriitoarea scrutează atent realitatea (inclusiv propria biografie) şi în nevoia de a da replici în imaginar acestei realităţi. Parafrazându-l pe T.S. Eliot, Serenelei Ghiţeanu nu-i este hărăzit să accepte prea mult povara realităţii imediate, găsind în imaginarul ce pulsează puternic în carte un fericit univers în care intră pentru a se sustrage inexorabilelor schimbări ce marchează cotidianul.

La Serenela Ghiţeanu reţin atenţia în mod deosebit ipostazele spaţiului, care trădează disponibilitatea autoarei pentru perspective diferite asupra realităţii, perspective ce susţin pe deplin convingător individualitea prozei din Inainte de apocalipsă.

Dacă am făcut referire la Sfântul Anton din Padova şi la biserică, atenţiei cititorului nu-i poate scăpa Casa-cochilie, a cărei lectură poate apela la sugestiile lui Paul Valéry, pentru care cochlia presupune un „spirit geometric“ şi rigoarea prin care ea se izolează de lumea ameninţată de dezordine: „Un cristal, o floare, o cochilie se desprind din dezordinea obişnuită a ansamblului lucrurilor sensibile. Ele sunt pentru noi obiecte privilegiate, mai inteligibile vederii, deşi mai misterioase reflexiei, decât toate celelalte pe care le vedem nelămurit“. Casa-cochilie nu trădează verticalitatea, în special podul, limita superioară, ce adăposteşte obiecte prilejuind poezia unui timp pierdut, fixat însă prin ediţii ale Mersului trenului, un pod invocat de Gaston Bachelard: „În sfârşit, scara podului, mai abruptă, mai frustă, o urcăm întotdeauna. Ea poartă semnul ascensiunii către cea mai liniştită singurătate. Când mă întorc să visez în podurile de altădată, nu cobor niciodată înapoi“.

Emblematice pentru Serenela Ghiţeanu sunt spaţiile din Biblioteca, în care biroul devine semnul unei scrieri „realiste“ despre relaţii dintre funcţionari, în timp ce anticariatul lasă impresia unui loc ce ascunde cărţile, ceea ce anticarul nu neagă („ «Parcă vreţi să le ascundeţi» i-am zis. El a dat din cap şi mi s-a părut că-mi dă dreptate“). Este un anticar misterios, care trimite naratoarea la biblioteca unde se consumă experienţe insolite: „Ştiţi, clădirea aceea de pe Strada Cinelului, o străduţă liniştită, dar aproape de Centru. Are o colecţie impresionantă şi se petrec lucruri impresionante acolo“. Experienţa onirică şi somnul se asociază aici privirii şi unei ferestre care nu se deschide, fiindcă ea oferă perspectiva unei realităţii purificate de spiritul Cărţii, realitate la care nu se poate ajunge şi care poate fi doar contemplată: „Am urcat scările şi m-am oprit în dreptul ferestrei. Am tras de mâner, dar tot nu se deschidea. Mă uitam cu disperare la livada însorită şi geamul nu voia cu niciun chip să-mi permită să ajung acolo“. Aceeaşi fereastră, ca promisiune a iluziei, poate asigura protecţie atunci când biblioteca va fi dărâmată cu brutalitate. Nu lipseşte însă şi o altă cale de eliberare şi de acces la altă realitate: „M-am aşezat fix în cadrul ferestrei, pentru că aşa am simţit că o să mă apăr. Ţineam în mână statueta cu Sfânta Fecioară, luată din dărâmăturile de la Catedrală, şi mă rugam să-l găsesc pe Arthur“.

Realitatea este uneori temperată printr-un lirism fin şi profund. Prozatoarea apelează la un ochi al sufletului, mai exact la un metaforic suflet-ochi, transcriind perspectiva acestuia asupra realului. Semnificativa oboseală a acestui suflet-ochi, care se închide semnificativ tocmai pentru a „se exprima“, generează expresie şi universuri imaginare: „sufletul nu are doi ochi, sufletul e chiar un ochi, unul care vede totul, cuprinde totul, iar când se spune că plânge e atunci când ochiul s-a închis, pentru că nu mai suportă şi trebuie să se exprime cumva“.

Până la urmă, ce este totuşi apocalipsa? Nu putem decât să fim de acord cu naratoarea: „Apocalipsa nu e neapărat un final total (…) ci sfârşitul lumii normale. Tot ceea ce e subiect de critică devine din ce în ce mai blamabil şi într-o zi nu doar câteva persoane, ci foarte multe vor simţi că atmosfera a devenit pe deplin insuportabilă. Că nimic din ceea ce e aşezat şi cu sens nu mai stă în picioare. Apocalipsa poate că e atunci când ajungi să fii excedat, deşi ai fost foarte tolerant. Când e necesară o răsturnare de situaţie absolut radicală. Şi din care scapă doar unii, transformaţi“.