CONSTANTIN CUBLEŞAN, „INIMA MEA E O CANDELĂ“

Melancolică până la tristeţe, într-un orizont ficţional crepuscular, poezia lui Marcel Mureşeanu din volumul Prădătorii (Editura Scriptor, Cluj Napoca, 2023) aduce o atitudine reflexivă gravă, pe care a cultivat-o mai puţin până acum. Limbajul metaforic e acelaşi, discursul liric e la fel de ironic şi calamburesc-paradoxistic, de ingenioasă ideatică existenţială, numai că un fior decadent se strecoară submersiv în verb, venit dinspre umbrele apropiate (?!) ale morţii, pe care le resimte marcându-i în totul existenţa: „Inima mea e o candelă/ în care arde un ulei sângeriu/ ca un apus de soare la Acra./ Nu obosi înaintea mea mă rog de ea./ Sunt lângă tine, o potolesc eu,/ sunt lângă tine/ şi amândoi credem în viaţa veşnică“ (Palpituri).

Motivul morţii apare cu anume ostentaţie, ca un laitmotiv ce revine de fiecare dată dintr-o altă perspectivă şi cu o altă încărcătură emoţională. Aşa bunăoară, momentul de un firesc anecdotic, când aceasta ar fi să-l viziteze într-un posibil final neaşteptat: „Vine moartea şi nu bate la uşă,/ deschide şi întreabă: Eşti gata?/ Gata! Răspund şi-mi iau bocceluţa./ Mergem noi aşa tăcuţi până la barca ei/ şi ne udăm pe picioare de la iarba deasă…/ O să răceşti, moarteo! scap eu o vorbă proastă./ Nu-i treaba ta, ricanea­ză dumneaiei,/ şi pregăteşte adormitorul./ Când să ajungem pe mal/ o trag tare de mânecă:/ Mi-am uitat caietul şi creionul!/ suspin eu./ Întoarce-te şi le ia, pentru asta te iert!/ Mă-ntorc eu, dar când văd/ câtă vraişte-i în casă/ mă apuc de dereticat./ La sfârşit uit de toate şi încep/ o peroraţie despre coniac, cu Romulus,/ sculptorul. Între timp şi moartea adormise,/ că pornise o briză uşoară, cât o părere de bine./ Uită de mine./ Nefericită zi! Îmi zic seara,/ când mă culc pe trei petale de roze/ şi-mi întreb doctorul/ dacă poate veni în zori pe la mine./ Nu uita să-ţi spui rugăciunea!/ stăruie el, dar cu o voce schimbată,/ de parcă nu era a lui“ (Barca de sticlă). Poemul acesta concentrează în sine, ca într-o veritabilă sinteză, întregul arsenal imagistic al liricii lui Marcel Mureşeanu. Şi nu doar atât. Se află aici, pentru cine doreşte să aprofundeze ideatica manevrată de acesta, sistemul propriu prozodic, tipic. Pe un demers narativ insolit, de regulă sorgintea fantastică aduce halourile groteşti ale absurdului, în care candoarea dialogală între persoane/ personaje inventate e savuroasă pentru că obiectul conversaţiei este oarecum (fals) biografic. Numai că repetivitatea acestor elemente, în fiecare poem în parte, nu este, la drept vorbind, o reală repetivitate. Poetul e inventiv, construieşte de fiecare dată, cu lejeritate, o fabulaţie nouă, din elemente ale realului palpabil duse într-un univers fantastic, fascinant prin tocmai irealitatea sa. Chiar oniric. E o reţetă, va zice acela care va trece superficial peste această opera lirică. Dar reţeta este tocmai originalitatea poetică a creatorului ei. Cine va încerca, hazardat, să construiască în această cheie satiric-umoristică a verbului mucalit, nu va ajunge decât la pastişe. Aşa cum nimeni nu poate scrie poezii în maniera unui Marin Sorescu, sau Şerban Foarţă, sau Emil Brumaru – îi nominalizez pe cei din familia de spirite fanteziste cărora Marcel Mureşeanu le aparţine, adăugând acestora personalitatea sa de creativitate. Iată, bunăoară, motivul morţii, de care vorbeam mai înainte. „Au secat toate mările din tine,/ fluviile lungi cu maluri abrupte,/ ochiul de apă al oazei…/ Suferi de soare, o pasăre uriaşă/ te cloceşte şi te întoarce/ ca pe un ou, de pe-o parte pe alta./ A mai rămas un degetar plin/ despre care nimeni nu ştie/ şi pe care-l împarţi cu moartea,/ însetată şi ea,/ singura care ţi-a rămas/ credincioasă“ (Pastel). Sau, altă dată, reflexiv/meditativ, coroborând teme ale universalităţii: „Timpul şi moartea s-au instalat/ în mansarda vieţii noastre,/ de acolo ne văd şi ne judecă!/ Timpul şi moartea s-au instalat/ în vârful Piramidei,/ de acolo ne văd şi ne comandă!/ Câtă vreme ne veţi nega,/ vom fi cu voi, plâng ele, împreună/ suntem o construcţie!/ mai plâng ele./ Vai vouă, când veţi rămâne/ singuri!/ Arhitectul se îmbăiază în spuma/ mării!“ (Arhitectul se îmbăiază în spuma mării).

Scrie concentrat, în maniera aforistică a cugetărilor (de unde şi sumedenia de panseuri adunate sub genericul Monede şi monade, câteva volume independente), metaforica constituindu-se în nuclee interogative referitoare la sensul destinului uman: „Ce rătăcit e acela/ care ştie unde va ajunge?/ Un rătăcit de rând! Un rândaş!/ Ce rătăcit e acela/ care este aşteptat unde merge/ şi din care nu poţi face o aşchie?“ (Lampion, IV). Alteori, întregul poem e metaforă şi parabolă, timpul însuşi devenind erou în propriul mecanism de măsurare a vieţii: „Numai după ce bate Ceasul din Turn,/ au voie şi celelalte să bată!/ Şi atunci mai încet, mai supus,/ să nu lezeze sunetul Marelui Ceas./ Ele îşi vor cere voie pe rând,/ în ordine ierarhică prestabilită./ Timpul se va fărâmiţa în bucăţele de zahăr,/ cu care ceasurile ascultătoare/ vor fi răsplătite de Suveranul Dresor./ Degeaba vom aştepta ca toate ceasurile/ să sune aceeaşi secunădă!/ Fiecare va avea clipa sa./ Numai cei ce vor vedea şi vor auzi/ Ceasul din Turn nu vor întârzia/ la întâlnirea cu moartea./ Porteretul Timpului nu va fi afişat/ decât în întunericul dintre două bătăi“ (Tiradele mici, X). E modul alegoric în care poetul se referă la contextul social, dincolo de momentul actualităţii, având adesea (ca aici, bunăoară, şi în atâtea alte locuri) în subtext rezonanţe biblice. Iar dialogurile, interogative, vizează, la rândul lor, marile sensuri ale existenţialităţii: „Al cui eşti, Melcule? l-am întrebat./ Al încetinirii timpului sunt./ Nu eşti tu al claustrării în sine, autarhicule?/ Ba şi al ei sunt, întrebătorule!/ Nu eşti tu Melcul Profetic, promis nouă/ din vremurile de dinaintea vederii?/ Ba şi acela, ba şi acela!/ Cine-ţi zice ţie Codobelc, Melcule?/ Peştii îmi zic aşa, proştii aceia/ daţi afară din toate şcolile Universului!/ Dar Melcule-Melcule, moale ca lutul/ şi tare ca piatra, nu eşti tu, oare,/ Melcul Luminii?/ O, întrebătorule, eu nu pot fi Melcul Luminii,/ ci doar vestitorul lui, al celui ce trece pe cer/ atât de încet încât pe niciunul din noi/ nu ne va prinde-n viaţă!/ Atunci cum va şti că ai fost înaintea lui/ profeţindu-i venirea?/ Îi voi lăsa casa mea goală/ şi o scrisoare pe masă“ (Scrisoarea).

Poezia o află Marcel Mureşeanu în toate detaliile lumii pe care o contemplă şi o investighează deopotrivă. Din translarea acestora în fantastic rezultă o anecdotică bonomă în orizontul căreia comportamentele şi atitudinea umană primeşte dimensiuni de cunoaştere paradoxală, căci poetul este un comentator sapienţial: „Sunt două ghişee la intrarea în rai,/ unul în care plăteşti pentru faptele tale,/ altul la care eşti răsplătit./ Tu la care te duci?/ Cale de întoarcere nu-i, loc de stat/ nici atât! Eşti pe cale să mai faci o greşeală./ Atunci îţi iei inima în dinţi şi strigi:/ E cineva aici?/ Eu! Îţi răspunde ecoul“ (Dilema veche).

Într-o atare imagistică caligrafiată baroc îşi poetizează propriul portret, căutând a se defini pe sine creatorul şi a-şi caracteriza demersul scrisului ca mod de viaţă: „nimeni nu te va opri să scrii/ despre toate câte le-ai văzut/ şi despre cele pe care le-ai îndurat“ (Veşti de la Nil). Şi încă şi mai sever despre sine: „Poemele mele nu sunt făcute/ pentru iubire! E greu să le iubească pe ele cineva./ Sunt o împletitură de vipere/ care s-au tras demult din cărţi/ şi s-au mutat în natură,/ au renunţat la otrava obişnuită/ a şerpilor, care ucide instantaneu,/ fără durere, dă vise colorate, cu clopoţei./ Cu noua lor otravă, poemele mele/ dau puteri tectonice celor care le ating“ (Într-un loc nou).

Ajuns la vârsta seniorială a maturităţii artistice, Marcel Mureşeanu îţi metaforizează (dacă se poate spune astfel) luciditatea cu care priveşte în sine şi, mai ales, priveşte poezia lumii în care se regăseşte pe sine, asumându-şi totul, în detalii de o subtilă picanterie verbală, ca atitudinea lirică a contemplării, a persiflării şi a demitizării sensurilor vitale, a esenţializării meditative, specifică unui sceptic bântuit de patima jocului comic pe coordonatele tragice ale fiinţării.