ALICE VALERIA MICU, O FRUMUSEŢE TERIBILĂ À LA ION MUREŞAN

Ion Mureşan îi construieşte lumii o identitate magică, una poetică, în care tot deschide ferestre începând cu Cartea de iarnă. În creaţia de început găsim poemul intitulat Izgonirea din poezie, şi aceasta este, cred eu, articulaţia de la care poate fi citit proaspătul volum. Cu Introducere în Poezie (Editura Charmides, Bistriţa, 2023) intrăm de-a dreptul într-un cinematograf unde rulează simultan vedeniile poetului. Ion Mureşan nu scrie pur şi simplu în flux spontan şi nemediat raţional, ci într-un demers de jurnalism poetic asumat, cu care ne vrăjeşte şi ne transportă direct în interiorul viziunii. Acolo sunt câteva oglinzi ce deformează realitatea sau ceea ce ştim noi despre realitate, căci atmosfera este verosimilă ca în vis, aşadar totul este posibil. Ghidul privilegiat al acestei aventuroase călătorii este Mircia Dumitrescu prin cele opt gravuri în lemn care completează grafic viziunile.

Primele firmituri cu care suntem ispitiţi să intrăm în Poezie sunt irezistibile şi călătoria începe cu o artă poetică, una luminoasă. Dacă în poemul Minunata plutire din Poemul care nu poate fi înţeles, poezia cu chip de paiaţă era de cârpe şi gumă, în poemul de start Eu când scriu o poezie, poetul duce în braţe o păpuşă cu faţa veselă. De acolo trecem brusc în bucătăria apartamentului şi asistăm la viziunea despre cele două jumătăţi de femeie, scrisă de poet şi descrisă de soţie. Apoi filmul coşmaresc duce în faţa unei bălţi negre, pentru ca imediat să fim în tren, iar în secvenţa următoare s-o însoţim pe Ana într-o excursie iniţiatică. Poetul în oglindă ca într-un autobuz sau dormind în oglindă, poetul pe stradă, cu zepelinul în aer, poetul în tren şi cumplitul măcel la care a fost martor, poetul în pădure, tăind scânduri de apă, la cârciumă, poetul în pat sau la aeroportul din sat, la volanul tractorului, poetul-cap de pe umărul stâng al unui copil născut cu două capete sunt tot atâtea ipostaze ale lumii poetice a lui Ion Mureşan. Deopotrivă descriptiv şi dramatic, discursul este voluptuos, fascinant, de o dezarmantă onestitate, ca o spovadă: „Sunt un om rău./ Eu am făcut o faptă urâtă în vis./ Mi-am căutat o vreme circumstanţe atenuante:/ ba că în vis eram sub influenţa alcoolului,/ ba că, din cauză că sforăiam în timpul crimei, nu am realizat/ gravitatea faptei mele,/ ba că în vis toţi suntem nişte animale speriate,/ cărora totul le este îngăduit etc./ Dar dimineaţa/ perna mea însângerată era o dovadă clară/ că în vis îl omorâsem pe inspector“ (Poem rău).

În aventura sa de spirit liber, Ion Mureşan ne smulge din rigiditatea cotidiană şi ne aruncă în râul himerelor, unde „imaginea cea mai puternică e aceea în care arbitrarul atinge cel mai mare grad“, cum spune André Breton în Manifestul suprarealist. Adevărul din aventura epopeică a poemelor sale este de netăgăduit şi spus de poet cu dezinvoltură, suplinind lipsa noastră de curaj. Câţi îndrăznim să simţim enorm? Câţi avem curajul să scriem despre monstruoasele întâmplări din visele noastre? Puţini. Restul căutăm calmul confortabil din al nostru Grand Hôtel „Victoria Română“ şi citim în poezia epico-descriptivă a lui Ion Mureşan despre cele mai îngrozitoare isprăvi ale firii omeneşti. Ieşim din realitatea mitico-fantastică îmbogăţiţi cu ştiri, dar fără instrumentele de salvare din alte posibile întâmplări atroce. Suntem simpli călători în trenul Poeziei. Trebuie doar să acceptăm convenţia, să ne lăsăm conduşi pe tărâmul realismului magic din poemele lui Ion Mureşan, unde poet şi cititor să ne găsim avatarurile din lumea poeziei. Atunci vom rosti deopotrivă: „ Doamne,/ Aici în oglindă/ A cui reflectare sunt eu?“. Condiţia ieşirii cu adevărat bogaţi este să găsim textul cu care să ne identificăm, căci, spune poetul în finalul Poemului pentru un singur cititor: „Dar, ca orice poem, şi poemul acesta are nevoie de un/ singur cititor. Aşa că, cititorule, îţi ştiu deja numele,/ m-am mutat în el şi tocmai am terminat de citit poemul“.

Limbajul colocvial, livrescul şi limpezimea viziunilor, la fel de puternice, dar mai verosimile şi pământeşti faţă de volumele anterioare, fac din Introducere în poezie un volum al nostru, aşa cum, pentru cei din Vultureni, Ion Mureşan este Ionul lor. E o frumuseţe teribilă în poemele sale, iar dezvrăjirea se produce odată cu textul final al volumului. Fără să se înscrie într-un program estetic explicit, ludicul aparent din poezia sa disimulează lucruri cumplite despre viaţă şi moarte: „ Totul este frumos în toate./ În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate şi se leagănă/ în semn de respect pentru cineva./ De o parte şi de alta a drumului, mii de păsărele cântă/ un cântec dezorganizat şi agresiv./ Se înserează. Soarele e roşu./ Umbra cuiva, nu ştiu a cui, mi se aşează ca o dantelă pe faţă. /Şi e atât de frumos de parcă-am murit demult“ (Şi e atât de frumos). Atitudinea este cât se poate de riguroasă, ca dovadă că un volum Ion Mureşan este întotdeauna un eveniment. De-a lungul anilor, am citit în reviste câteva din poemele de mari dimensiuni ce alcătuiesc volumul de faţă. Între acestea stau câteva implanturi de luciditate, poemele scurte, de o îngrozitoare sinceritate, ce dezvăluie „minunatul sunet al lipsei de sens/a vieţii sale“. Poate de aceea îi este inaccesibilă starea mentală de bine şi este nevoit să o mimeze: „Eu ştiu să mă prefac că sunt fericit./ Iată cum procedez:/ privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,/ dar eu privesc pe lângă privirile mele./ Mă ustură ochii,/ capul mi se umflă ca o baniţă./ Abia întrezăresc lucrurile de aproape:/ sticla de vodcă de pe masă o văd ca prin ceaţă,/ văd ca prin ceaţă mâna mea care se întinde/ spre sticla de vodcă.“ (Poem despre fericire). La fel în Poem ploaie: „Se înserează./ şi plouă al dracului de tare./ Eu stau pe ruinele minţii mele şi beau vodcă./ Beau şi caut, şi caut, de-a lungul şi de-a latul limbii române/ un cuvânt nefolositor, un cuvânt inutil./ Unul pentru care să merite să trăiesc/ până mâine“.

Generoase sunt conversaţiile cu Michel Deguy, Mihai Şora, Ioan Es. Pop, Miron Duca, Alexandru Muşina, construind adevărate arte poetice, cum e Dezagregarea: „Nu pentru că nu aş avea altceva mai bun de făcut/ lucrez la desăvârşirea mea,/ dar m-am săturat să spun ceea ce vreau să spun./ Idealul meu este ca atunci când vreau să spun ceva/ să spun altceva,/ atunci când vreau să scriu o literă,/ să scriu altă literă./ Idealul meu este să dezagreg mecanismul acesta perfect.// şi hidos ca un diamant./ Să tai legăturile./ Să scot scrierea şi limbajul meu de sub dictatura/ creierului meu,/ de sub dictatura voinţei mele./ Iar eu să rămân fragil şi neputincios ca un ou,/ şi să văd limbajul meu şi scrierea mea cum înfloresc,/ cum zburdă şi cum se joacă ca nişte copii liberi şi fericiţi/ într-un lighean mare cu smalţul crăpat“.

Tectonica secvenţelor epopeice nu cere un aparat hermeneutic complex, ci doar disponibilitatea de a intra în tornada poeticii sale. Vom ajunge în faţa vrăjitorului din Oz-ul lui Ion Mureşan, unde vom fi lecuiţi de spaime şi vom căpăta curajul de a privi lumea prin poezie, cu ochii săi de mistic sublim.