ANA PARASCHIVESCU, O CROAZIERĂ SOLD OUT

E simplu să vorbeşti despre poezie când este despre lucruri gata fabricate, cu elemente naturale pentru sufletul poetului, vibrând de emoţie, de o mare suferinţă neînţeleasă, de revoltă, de o mare generozitate. Poate fi şi nu este. Dar să scrii despre un poet cu viaţă plină, prea multe preocupări interconexate, pare dificil, un demers încrucişat, un duel al intenţiilor cu realităţile. Mircea Dinescu activează, şi în prezent, foarte mult, în zona Dunării, la Cetate, unde bucătăreşte şi scrie poezii. Histrionul Mircea Dinescu se joacă începând cu titlul, Corabia nebunilor, cartea din 2022. Sintagma e veche de o jumătate de secol, „stultifera navis“. În acest loc izolat, alienarea se poate dezvolta prosperă. Un teren fertil din care ies rădăcini aeriene, hrănite cu limbajul direct al poetului. Urmele se şterg în timp, de la sine, dar urmele uitate prin colţuri cum vor fi? Poate că vor fi uitate definitiv sau, regăsite, vor rodi. O istorie alcătuită din mai multe poveşti sau o singură istorie? Mai bine o istorie lirico-parodică, ironico-sarcastică, despre o lume trecută, ce s-ar transforma într-o lume de neînţeles utilizând o altă cheie.

Corabia nebunilor e un loc vesel, unde se petrec întâmplări lumeşti despre care se vorbeşte cu umor. O lume de joacă insalubră, un ludic venit pe filiera lirică a înaintaşilor serioşi, care îşi (de)plângeau existenţa cu patos şi cantos. Mircea Dinescu îşi permite luatul peste picior al liricii în ceea ce are ea mai sfânt. Poate acum, de la înălţimea notorietăţii, să înţeleagă ce vrea din tot ce a citit, să facă harcea-parcea limbajul uzual numit poetic, să-i găsească hibele, să-i piseze ingredientele într-un mojar din care nu poate fi îndepărtat mirosul pregnant de usturoi. E adevărat că lumea miroase pestilenţial sub arome fine de Guerlain, şi Mircea Dinescu ştie foarte bine. Nu are nimic de ascuns, dar şi afirmaţia răspicată i se pare inutilă. De ce să nu mănânci tradiţional la Cetate, de ce să nu cânţi ca pe la noi, de ce să nu priveşti soarele pe Dunăre? Şi să scrii despre toată nebunia în care te învârţi ca un titirez obosit, lehamite, inanitate, veselie, multă veselie.

Coperta, reproducerea tabloului lui Eugeniu Barău este grăitoare. Un absurd tragico-comic, plin de trimiteri către o existenţă în care tot încercăm să mergem pe apă, dar uităm că am avut gheaţa şi am ignorat-o, iar azi, că am topit-o, constatăm consternaţi că am pierdut ocazia. Subintitulat Cântece de dragoste, de ciumă şi de război, volumul aşază în ordine relele acestei lumi şi, se pare, că tot iubirea e cea mai cea, bate pandemia, bate răutatea, lipsa de umanitate, l-a luat şi pe Putin. Întorcându-ne la individ, constatăm că fără iubire tot degeaba şi, cu iubire, tot aia, niciodată suficientă, încât nu se ştie cum reuşim să ne facem atâtea iluzii despre acest sentiment, cum de nişte versuri, nişte Dante şi Petrarca ne mai fac să visăm când adevărul e că nu avem motive.

Şi, ca să înceapă cumva, Mircea Dinescu începe cu o concluzie, Balada spitalului de boli nervoase din Poiana Mare. Este nevoie de o paranteză. Poiana e un sat Mare şi frumos, cu oameni harnici şi cam neduşi la biserică, ci, mai ales, la târg, vineri de vineri. Oameni mândri, care îşi trimit copiii la oraş şi de-asta se simt şi ei orăşeni. Comună cu ştaif, cu moşteniri sănătoase, lăsate lor de boieri care trăiau patriarhal în conace şi care au fost omorâţi sau batjocoriţi, mai ceva ca-n Răscoala lui Liviu Rebreanu. Li se păstrează amintirea prin cimitire şi, uneori, pe la sărbători şi cam atât. Ar mai fi spitalul, zis simplu, în zonă, de nebuni, chiar la intrarea în localitate, cu dependinţe şi parc, unde, în vremea de neuitat a comunismului, erau aduşi şi nebunii pentru dreptate pe lângă alţii, periculoşi, care găseau o spărtură în gard şi colindau miriştile în pijamale jerpelite. A fost nevoie de acest exordium pentru a înţelege poemul lui Mircea Dinescu. Răsturnările de logică, astfel, capătă sens şi reverberaţie, o coardă de chitară dezarticulată. Asocierile sunt şi ele halucinante, de la Nietzsche şi Menumorut până la Daniil Sihastru şi Gheorghiu-Dej e mult mai puţin dacă luăm în considerare boabele de fasole fermecate ale lui Jack. Căderea în derizoriu e consecinţa orgoliului de a pretinde chiar Nobelul, pentru care are sprijinul unei regine, nu o oarecare, ci Fabiola a Belgiei. Cu Shakespeare se stă de vorbă, sunt subiecte asemănătoare, englezul e nemulţumit de posteritate, românul, de contemporaneitate. De aici, există o nesiguranţă a propriei identităţi, a realului, în definitiv. Într-o lume incertă, şi nu de ieri-alaltăieri, Mircea Dinescu acceptă probabilitatea de a nu fi Mircea Dinescu. Numele este o cămaşă de forţă necesară pe aceste ritmuri ce amintesc atât de bine distihurile lui Ion Pillat din poemul Aci sosi pe vremuri…, mică nostalgie culturală.

Spovedanie este o scurtă poezie de dragoste, cu accente de umor, dar ingenuu prin ultimul vers, „Dar brusc plopii morţi când te văd înverzesc“. Şi nu s-ar zice, deşi incipitul este şi el sobru şi trist: „Sunt gol de sentimente ca o biserică, toamna/ când nunţile toate s-au vestejit“, pentru că celelalte cinci versuri descriu ludic o stare de fapt hilară, frapantă prin amestecul inedit de … tradiţie şi modernism. Mircea Dinescu nu iese din sine ca să se adapteze noilor sonorităţi lirice, dar aduce noua realitate, uşor recognoscibilă, în poezia sa.

O parodie critică este La raze, care nu te face să bănuieşti până la final că ţinta este „dom’ Becali“. O întrebare retorică: „Eşti tot marxist?“ presupune un răspuns subînţeles, marxismul nu dispare, se transformă, vorba cântecului, lumea e un sanatoriu din care nu putem fugi, iar miza razelor e chiar autenticitatea ridicolă.

Păpuşarul, ca sinonim al lui Dumnezeu, este un neatent la soarta individului. Un poem al bătrâneţii, identificate cu un timp trecut, astfel: „Mă simt ca telefonul din lumea comunistă/ ce învia doar dacă-l loveai cu pumnu-n bot“. Se constată fără menajamente trecerea lipsită de „jenă“ a anilor. Instalarea bruscă a bătrâneţii nu aşteaptă înţelegere din partea celorlalţi, este o plictiseală şi o indiferenţă generalizate, nu trebuie ca cineva să-şi facă iluzii. Când vine bătrâneţea, vine şi ideea de sfârşit.

Dacă tot sunt de deconstruit simboluri sau arhetipuri, ar zice alţii, pot fi luaţi în considerare Orfeu şi Euridice. Poetul e Orfeu şi joacă în finală. Pentru Euridice trebuie să intervină feministele. Conceptul de femeie e desacralizat moleculă cu moleculă. „Ea“ rămâne doar întâmplare cu… marcaj sigur. Şi… nimic mai mult. Pandemia şi războiul din Ucraina sunt aduse ensamble în Aş săruta leprosul. Întrebarea primă e de ce. Poate, în speranţa că va fi vindecat sau, poate, ca într-un ritual vrăjitoresc, dacă pupi broasca, te alegi cu prinţul. Finalul aduce şi explicaţia: noi, pandemicii, suntem un pericol chiar şi pentru lepros, noi suntem contagioşii, noi trăim în leprozeria universului, iar Ucraina se tot micşorează „şi actorul fără scenă îşi va ieşi din minţi“.

Che Guevara este protagonist într-o Rugăciune pentru mâinile sale, în care Dumnezeu este luat din scurt şi chestionat: „Nu te-ai plictisit să fii neutru ca Elveţia, Doamne?/ N-ai obosit să nu ştii să mori?“. Ultima interogaţie este plină de gracilitate, dar şi de renunţare. Omul, el, poetul, ei, chiar nu ştiu cum se moare. Poate că Dumnezeu ne ascunde cele mai simple lucruri fără scop, uitând El însuşi cum se fac. Singura diferenţă e că noi aflăm.

Corabia nebunilor reţine atenţia printr-o cozerie metaforică a poetului cu lumea şi sinele, cu posibilul şi întâmplatul, un cosmos mic, pentru cei cărora s-ar crede că nu le mai pasă de poezie, dar pentru care poezia e singurul loc în care o cioară şi un porumbel concurează pentru cel mai inteligent critic al unei mici comunităţi numită alegoric România.