Dumitru Cerna

Aşa cum v-am obişnuit, voi fi foarte sincer răspunzând întrebărilor, chiar dacă vreunul dintre răspunsuri nu m-ar avantaja.

Din 1993, nu am mai avut nicio vacanţă. Atunci am fost la mare cu familia, la Neptun, şi încă din prima zi, am făcut o arsură solară zdravănă pe umeri, o parte din spate şi din piept, iar doctoriţa, văzându-mă astfel nenorocit, a sărit să mă bată, pentru inconştienţă. Am rămas cu semne şi cu câţiva pistrui, care-şi au şi ei farmecul lor. Până anul trecut, adică timp de aproape 20 de ani, în concediu am rămas acasă, citind, odihnindu-mă, scriind şi holbându-mă la televizor, până ce privirile prindeau a mi se albi, ca ale lui Goni lu Goci, nebunul din copilărie al satului meu natal. Cât am mai avut în Viaţă pe mama, surorile sau pe fratele, verile mai mergeam pe la Cerna nord-dobrogeană, dar nu pentru vacanţe, ci spre a-i vizita doar, a-i revedea. De vreo doi ani, nu mai am pe nimeni, doar morminte, iar în casa mea părintească nu mai pot merge, deoarece în ea s-a instalat o netrebnică (văduva fratelui meu). În satul dobrogean, în cele câteva zile în care zăboveam, obişnuiam să scriu pe telefon, texte sub formă de mesaje, pe care mai apoi mi le trimiteam mie, după care le preluam pe leptop ori pe foi găsite aiurea. Şi cu toate acestea, în ultimii 30 de ani, am publicat peste 70 de cărţi, desigur, nu toate datorate în exclusivitate concediilor.

Anul trecut, însă, am plecat o săptămână la Colibiţa, în judeţul Bistriţa-Năsăud, cu Maria, la început de octombrie, plimbându-ne, dormind, privind, desigur, la televizor (pentru că mai tot timpul a plouat şi a fost rece) şi bând patru-cinci pahare înainte de fiecare masă, dintr-un coniac autohton, amăgitor de bun, din care ne-am cumpărat şi pentru acasă. De-acolo, am venit cu câteva poeme pe care le-am cuprins în volumul „Poemele adăpostirii“, apărut anul acesta, 2023.

Niciodată nu mi-am pus problema alegerii între asfaltul urban şi praful/noroiul rural, pentru că ele pot fi adesea şi viceversa. Am visat toată Viaţa să stau la ţară, dar în apropierea unui mare oraş, într-o căsuţă cât un cuibar de mierlă, să scriu la o măsuţă, sub umbrelă, afară, cu picioarele desculţe în iarbă. Acum şase ani mi s-a ivit ocazia, credeam eu, şi m-am mutat cu familia într-o casă cu etaj, în Floreştiul clujean, satul sub acoperire, acum cu peste 80 de mii de locuitori. Când m-am trezit din reverie, era prea târziu, eram gata mutat, într-o aşezare struţo-cămilă, căci nu e nici sat, dar nici oraş nu e. Apropiaţii mei sunt uluiţi, căci eu nu ies în curte, în grădină decât de câteva ori în an. Anii mulţi la bloc mi-au contorsionat comportamentul şi l-au interiorizat.

Nu sunt prieten cu calculatorul, deşi toate cele literare le fac pe calculator. Nu am deprins o anume dependenţă de el. Fiind un perfecţionist, însă, scrisul la calculator îmi oferă posibilitatea aseptică de a lucra curat, modificând şi corectând imediat textul pe care l-am scris, oferindu-mi în acelaşi timp un supliment şi de inspiraţie. Cât de mult aş iubi manuscrisul şi emoţia pe care el o emană, textul pe calculator îmi dă o perspectivă mai bună asupra întregului.

Mie-mi este foarte uşor să mă adaptez locului în care mă aflu temporar ori nu, cu pretenţia ca locul acela să nu fie maculat. Aşa că bucolicul se împleteşte de minune cu postmodernismul uşor năzuros, căci până la urmă natura e cea care ne stăpâneşte şi ne educă: pisica vecinului doarme cel mai bine sub aripa încremenită în ocrotire a unui porumbel. Important, aşadar, este ca în atmosfera bucolică să te simţi ocrotit, iar ceea ce scrii tu sub această ocrotire să placă cititorilor tăi.

Nu numai în sezonul estival, tot timpul, prietenii mei cei mai apropiaţi, cei ce m-au însoţit şi iubit necondiţionat au fost căţeluşii (chiar dobermani fiind, apropo de iubitul meu Blacky!). Acum îl am pe Lăbuş – Lăbs, cum îl alint sau mistăr Buş când suntem solemni, o rasă comună, pitică, o frumuseţe de băieţel blond – galben cu alb – dar căruia eu îi spun bruneţelul lui tati! Mi-a fost adus din Apuseni şi acum face parte din familie. Este îndrăgit de toţi care trec prin faţa casei. Ori de câte ori ies afară pe banca de sub cireş, cu o carte în mână, îşi pune lăbuţele pe genunchii mei, privindu-mă insistent în ochi, de parcă mi-ar spune: mai importantă este cartea decât mine? În februarie, am avut un accident nefericit la picior şi a trebuit să fiu operat. Întors acasă, întins în pat, înconjurat/încurajat de familie, la un moment dat, în camera de la etaj unde mă aflam, şi-a făcut apariţia Lăbuş, şi-a pus lăbuţele pe marginea patului meu de suferinţă şi mi-a sărutat mâna. Precizez că ani de zile am încercat, în braţe cu el, să-l urcăm la etaj, să-l punem la adăpost de frig ori de zgomotele petardelor care-l înnebunesc de groază. N-am reuşit, însă, niciodată, fiindu-i frică şi refuzând să urce, chiar şi împreună cu noi, scările etajului. Acum, pre/simţind că mi s-a întâmplat ceva grav, a urcat singur scările, îngrijorat, nu l-a mai interesat teama de înălţime şi a făcut gestul pe care niciun om nu l-ar face în ziua de azi. Mai avem un băieţel de mierlă, care şi-a făcut sălaş într-unul dintre pomii răsădiţi de mine şi de Maria, şi cântă în fiecare dimineaţă, triluri de mulţumire, pentru tot neamul păsăresc, dar şi pentru noi, că ne-a mai dăruit Dumnezeu încă o zi de Viaţă. Iubesc toate animalele pământului, în afară de şerpi. Nici la oameni nu iubesc manifestările şerpeşti, mă înfioară şi le-am respins cu vehemenţă.

Apropo de „locuinţa mea de vară e la ţară“, deunăzi, la sediul din Cluj-Napoca al Uniunii Scriitorilor, Ion Cristofor, glumind pe seama mutării mele în Floreşti, spunea mai multor scriitori: primarul din Floreşti a aprobat ridicarea a două statui în localitate, una a lui Mircea Petean şi alta a lui Dumitru Cerna. Acuma, că poetul din Jucu Nobil şi-a lăsat satul pentru Floreşti, mai treacă, meargă, amândouă fiind la o aruncătură de băţ de Cluj-Napoca. Dar Dumitru Cerna, să plece tocmai din Dobrogea ca să se stabilească în Floreştiul clujean, asta da, dandana!

Mai în glumă, mai în serios, Cristofor are dreptate.

Nu, scriitorul nu are vacanţă, adică el nu se opreşte din scris nici în concediu, indiferent dacă el merge sau nu în vacanţă. Aşa cum el nu iese la pensie, niciodată. Păi dacă ar fi fost aşa, atunci de la Arghezi nu ne-ar fi rămas decât câteva cărţi!

Mi-am dorit o căsuţă de vară la ţară (eu păstrându-mi apartamentul din Cluj-Napoca pentru orice eventualitate), ca să mă trezesc în cântat de cocoşi şi să-mi pot face vacanţele în propria-mi locuinţă, liniştită şi generoasă, amirosind a pere, mere şi prune, şi m-am trezit în centrul unei metropole alambicate şi cosmopolite, ticsite de maşini bengoase şi de oameni veniţi de peste tot din ţară, chiar şi din afara ei, cu tot cu obiceiurile şi apucăturile lor. Cred că Topîrceanu a fost mai norocos decât mine. Şi nu numai în privinţa locuinţei.