Gellu Dorian

1. De cîţiva ani, de cînd am refăcut casa de la Coşula, lăsată moştenire de părinţii mei, casa şi curtea copilăriei mele, din preajma mănăstirii în care N. Iorga a găsit manuscrisul traducerii Istoriilor lui Herodot, cunoscut în istoriile literare drept Irodotul de la Coşula, mănăstire de pe vremea lui Petru Rareş, de la 1535, loc care mi-a inspirat şi romanul Cartea fabuloasă, şi de cînd oraşul Botoşani a fost ocupat de o liotă de „edili“ vremelnici, iviţi de sub steagul pesedeu-pecereu, cu care nu pot avea un dialog normal în privinţa unui proiect cultural de care m-am ocupat peste treizeci de ani, cum este Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, nu numai vara, dar şi în mai toate zilele bune de peste an sunt acolo, la Coşula, în casa înconjurată de livezi de meri, peri, cireşi, vişini şi pruni, dar şi de o vie din care toamna extrag licoarea sănătoasă şi bună de băut cu prietenii, precum şi de o curte plină de flori de care se îngrijeşte Mariana, în aşa fel încît asfaltul tîrgului în care mă mai întîlnesc de cîteva ori pe săptămînă cu doi-trei prieteni şi cam atît nu mă mai ispiteşte. Nici cafenelele nu mai au atracţia de altădată, nici chiar întîlnirile de joi cu din ce în ce mai puţini cenaclişti, scriitori cu care cîndva am reuşit să facem din Botoşani o atracţie culturală cu adevărat. Poate şi aceste aspecte, legate de viaţa culturală a oraşului, intrată pe mîna unor oameni schilozi sufleteşte, să mă scoată atît de des din oraş şi să mă trimită la Coşula, acolo unde mi-am instalat şi toate cele necesare confortului creativ: o bibliotecă, un computer, internet, aproape toate cele necesare alungării ispitei pentru locul din Botoşani în care mi-am scris mai toate cărţile. Prin urmare, nici Depărăţeanu, nici Topîrceanu, nici măcar Baniciu, care a pus pe muzică versurile parodice (ale unuia) sau originale (ale celuilalt), nu sunt motivele evadării mele la ţară, vară de vară, zi de zi, acolo unde nici măcar moaşe nu mai sunt, nici medici comunali, pentru că în jur tinde să se aşeze un pustiu de oameni, cauzat lipsei de mijloace de trai pentru cei care cîndva umpleau satul de copii şi veselie; acum, pe ici şi colo, vaite de vădane, de oameni bătrîni, cîte un lătrat de cîine şi cîte un cîntat de cocoş dimineaţa, cînd te trezeşti şi ai vrea să iei totul de la capăt. Acolo, fiecare zi îţi dă sentimentul că eşti iarăşi la început şi că mai ai încă mult timp de aici înainte pentru a-ţi împlini toate visele. Şi fiecare zi, astfel, e o realitate devenită vis (sau invers!), nu se ştie!

2. Cum am spus, să nu fiu ispitit de confortul cîştigat în timp la Botoşani, deşi nici acesta n-a fost unul de invidiat niciodată, am la Coşula tot ce-mi trebuie pentru scris, pentru citit. Însă de scris scriu mai mult la Botoşani, cînd mă ascund de orice fel de ispită şi cînd se impune un efort îndelungat. Pot schimba, desigur, uneltele de scris: mă pot folosi de pix, de stilou, de creion, chiar şi de maşina de scris – însă cu ea nu m-am mai întîlnit de vreo douăzeci de ani!, stă în debara, ca o unealtă de pe altă lume, pe cînd era considerată armă periculoasă împotriva dictatorului comunist! –, încît nu asta ar fi problema atunci cînd pleci în vacanţă, ci ispita pentru alte atracţii, poate chiar inspiraţia, dar şi timpul de respiro, de pauză pe care ţi-l acorzi. Nu poţi fi tot timpul în priză, atunci cînd nu scrii jurnal, cînd, aşa cum fac unii, eşti obligat de rutină să aşezi pe hîrtie, în carnetul luat special pentru asta cu tine, cîteva rînduri despre ceea ce vezi în jur sau simţi că inima-ţi dictează. Nu prea mă tentează să scriu în tren, în avion, în maşină, pe străzi ori în pieţe publice, în pădure, oriunde mă asaltează vreo idee, aşa cum văd că fac unii dintre prieteni, poate sincer, poate ostentativ, dintr-o anumită dorinţă de a fi admiraţi şi aşa. Nu am fost tentat de o astfel de admiraţie, de o astfel de poză, de o asemenea exhibiţie. Scrisul trebuie să se manifeste într-o situaţie aparte şi o stare de absolută intimitate!

3. Nu are de-a face una cu alta. Un postmodern, dacă doreşte să se relaxeze ca tot omul, o face într-un cadru adecvat, fie de pensiune, de cabană, de drumeţie, de loc predestinat acestor momente. Cum cred că un semănătorist, care se simţea foarte bine şi la Capşa şi în alte saloane pariziene, vieneze etc., precum în păşunea cu trifoi, în lanul cu grîu, în codru ascultînd cucul, aşa cum postmodernul ascultă muzică psihedelică într-un cadru absolut natural, acolo unde îl prinde vremea. Modul de a trăi astfel de stări, de situaţii poate fi oricînd amestecat cu de toate, încît nu cred că postmodernismul s-ar simţi sufocat de o atmosferă semănătoristă, ci dimpotrivă, ar putea extrage de acolo tot ceea ce amestecul de stări îi oferă, fără a-şi diminua cîtuşi de puţin teoriile, unele evident artificiale, asumate de dragul curentului.

4. Nu am animale de companie! La Coşula, în ultima vreme, s-a oploşit o pisică. Însă aceasta are libertatea ei, aşa cum eu mi-o asigur pe a mea. Tot acolo, am avut un cîine, nu pentru a-mi fi de companie, ci pentru a păzi locul. Pentru asta stătea într-o cuşcă, acolo a crescut mare, iar lătratul lui nu era de-ajuns pentru paza împrejurimilor. Încît, de milă, a trebuit să-i ofer libertatea de care eu mă bucuram. Nu însă una care să-l ducă la vagabondajul cîinilor maidanezi, ci la cea de a fi stăpînul unei turme de ori, undeva la marginea satului, în preajma unei păduri, unde şi-a găsit şi dragostea de care avea nevoie şi compania necesară traiului zilnic. Nu simt nevoia atunci cînd scriu să am lîngă mine vreo vieţuitoare, ceva de care te legi şi nu te mai poţi desprinde. Deşi iubesc animalele, nu pot să le ţin lîngă mine, obligîndu-le şi obligîndu-mă să le şi să-mi limitez libertăţile!

Da, şi vara, şi iarna e timp de vacanţă, e timp de hălăduit, dar şi de scris. Altfel, nu se poate. Chiar dacă unii dintre cei ce se trezesc călare pe un proiect cultural, cum este Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, consideră că prezenţa unor scriitori sau a altora la o astfel de manifestare nu este nimic altceva decît „turism cultural“, practicat de cei care, în mintea unor astfel de acuzatori“, mai sunt şi „escroci culturali!“ Deh, vacanţă plăcută şi unor astfel de inşi!