Ioan Aurel Pop

1. Vara prefer asfaltul Clujului – transformat mai nou în paviment de piatră, fără ronduri de flori şi cu statui ciuntite – asfaltului Bucureştilor, pentru că mi-e dor mereu de Cluj. Îl înţeleg tot mai mult pe Creangă, care vorbeşte cu atâta nostalgie de „locul naşterii mele“ şi de „casa părintească“. La mine nu este cazul neapărat, fiindcă nu m-am născut la Cluj, dar este ca şi cum aş fi făcut-o. Locuiesc la Cluj într-un loc ferit, unde se mai aude noaptea „cum bat în geamuri razele de lună“. Aşa că nu am nevoie de „locuinţa mea de vară de la ţară“ şi, ca să fiu cinstit, nici nu am una şi nu-i duc lipsa.

2. Schimb domiciliul în raport cu Bucureştii şi schimb şi instrumentele, pentru că, la Cluj, stau la masă cu regii. Am documentele mele vechi, nedescifrate încă, unele scrise pe pergament. Am mărturii regeşti şi împărăteşti, scrise de mâna lui Nicolae Românul (Nicolaus Olahus), cu semnătura sa inconfundabilă, am texte italiene, făcute de spioni iscusiţi pe la 1400, când la butoanele lumii se afla Roma papală şi câte altele! La Bucureşti, răspund unor întrebări adresate în cadrul interviurilor, scriu mărunte crochiuri, fac discursuri ocazionale. Am invitaţii la mari festinuri oficiale la Bucureşti, dar eu stau la masă cu regii la Cluj şi nu-mi trebuie alte onoruri.

Pot scrie oriunde, dar nu la fel. Fără computer nu rezist, fiindcă m-am lăsat, de mai bine de trei decenii încoace, purtat de val. O fi bine, o fi rău? Dacă îmi pun mintea, scriu şi acum cu mâna pe o foaie de hârtie, dar mi se pare ciudat. Oamenii se obişnuiesc cu aproape orice. Spun mereu, referitor la cartea tipărită, că ea nu ne caracterizează viaţa de intelectuali pereni, fiindcă a apărut abia în jur de 1450, adică acum peste cinci secole. Ce sunt cinci secole faţă de creaţia lumii, care-i cuprinde pe Leucip, pe Socrate, pe Platon şi Aristotel, pe Cicero şi pe Ovidiu, pe Confucius, pe Dante şi Petrarca, pe Pierre de Ronsard şi pe Villon?

3. V-am spus că „ţara“ este pentru mine oriunde am oarecare linişte. Sufăr de impulsurile istorice postmoderne atunci când îmi vine să deconstruiesc (de la deconstructivism) trecutul, dar mă iau pe seamă repede, fiindcă istoricul – aşa cum era el perceput până acum – nu inventează, ci reface ceea ce a fost. Istoricul face un joc de puzzle: găseşte piese vechi, ascunse şi le pune la locul lor cu greu; cu cât găseşte mai multe cu atât tabloul este mai veridic. Căci fără adevăr, istoria devine poveste, legendă, mit, cântec, poezie, film etc.

4. Veţi „zâmbi a râde“. Companionii mei necuvântători sunt plantele, cu care mă întreţin zilnic, atunci când le hrănesc. Nici nu aveţi idee ce univers ascund plantele şi cum ştiu ele să reveleze acest univers! Mă gândesc mereu cât de (in)comod trăiesc ele pe lumea asta, cum le doare când le rupi o floare ori o frunză şi cum nu zic, aparent, nimic, cum se-înclină şi cum se-închină fără zgomot, slujind inexplicabil omenirea asta prea gălăgioasă. Atunci, îi iau drept colegi, lângă mine, pe Dimitrie Anghel, cu „Măgheranii“ lui, şi pe Macedonski, cu „rozele“ ce nu mor niciodată în „noaptea de mai“.