IULIAN BOLDEA, ÎN LABIRINTUL MEMORIEI

Creaţia de până acum a lui Bogdan-Alexandru Stănescu e masivă, diversă, debordantă, întrunind mai multe domenii tematice, dimensiuni şi paliere discursive. Poet, prozator, critic literar, eseist, traducător şi editor, scriitorul se distinge prin abundenţă barocă, manierism stilistic, poftă discursivă, lăcomia asimilării lumii în cuvânt, o anume redundanţă şi un substrat parodic postmodern. Cărţile de poezii (Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, anaBASis, Adorabilii etrusci) îmbinau cu vervă abia reţinută priza livresc-retorică a cotidianului şi aluziile mitologice. În proză (Copilăria lui Kasper Hauser) se distinge o artă a digresiunii, o tentaţie a alunecării în detalii, în diverse culoare şi piste adiacente ale naraţiunii, care au determinat critica să îl apropie pe scriitor de unele tendinţe ale noului naturalism mizerabilist. Romanul Abraxas (Editura Polirom, 2022) al lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu aduce neapărat noutăţi de manieră, stil, viziune faţă de romanele dinainte (Copilăria lui Kaspar Hauser sau romanul Caragiale. Scrisoarea pierdută, aflat la limita dintre ficţiune şi nonficţiune). Dimpotrivă, se pare că avem a face cu o acutizare a manierei, cu o intensificare a stilului şi o dinamizare a viziunii. Să fie vorba, cum spune Mihnea Bâlici, de o confruntare între „mizerabilismul postcomunist şi maximalismul postmodern“?

Cert este că şi în Abraxas, roman de formare, roman labirintic, roman identitar regăsim aceleaşi obsesii, recurenţe şi predispoziţii revelatorii precum în cărţile anterioare, cu o apăsare asupra temei centrale, aceea a ratării, încarnată în destinul protagonistului (Mihai Lucescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti), personaj-narator, de fapt simbol al unei multiple ratări, în familie, dragoste, profesie. Locuind în podul mizer al unei case din Bucureşti, personajul îşi reevaluează existenţa, o copilărie nelipsită de traume, de agresiuni din partea părinţilor, într-un spaţiu labirintic, configurat prin grila livrescului şi a unor digresiuni aluvionare („Bucureştiul e plin de locuri rele, de portaluri infernale şi doar nepăsarea şi neştiinţa ne fac să călcăm pe ele fără zbucium şi cutremurare“). Mirela Nagâţ crede, pe bună dreptate, că romanul „are forţa şi respiraţia largă pentru povestea care curge pe mai bine de şase sute de pagini, are controlul unei fraze dense, întinse uneori pe jumătate de pagină, modelată de fluxul memoriei.“ Amestec de epic, liric şi confesiune, romanul glisează spre efecte naturaliste prin scene şi episoade care organizează imaginarul narativ sub forma a unsprezece filme ce se derulează în unsprezece apartamente, într-o mixtură de ficţiune şi memorie existenţială. Ni se prezintă, de pildă, o sinucidere a unui cruciat, destinul unui avangardist, existenţa unui Iacov Levi Moreno sau biografia unui poet, Delmore Schwartz. De fapt, existenţa lui Mihai (Michi) Lucescu pare să se desfăşoare sub forma unui desant parodic printre coridoarele de oglinzi ale unei istorii alienante, în care imaginarul şi cotidianul se întrepătrund neîncetat, insinuându-se în reţeaua de irizări identitare ale unui eu fragil, obscur, sortit ratării şi damnării, dar şi unei redempţiuni posibile prin recursul la memorie, la poveste, la un trecut improbabil: „Ştiu că, oricât m-aş izola în chilia din podul casei de pe Parfumului, nu sunt singur, duc cu mine, pe lângă bacilul care mi-a fost predat, o legiune de umbre, de istorii pe care le colecţionez în clasor. M-au fascinat încă din copilărie poveştile despre oameni care au renunţat la tot, care într-o zi au plecat, deşi aveau, în concepţia comună, o viaţă fericită, au întors spatele şi au dispărut fără nici o explicaţie“.

Prozatorul redă aici o lume a contrariilor, a extremelor şi halucinaţiilor, într-o scriitură densă, energică şi fascinantă totodată, prin care proiecţiile onirice în care se oglindeşte conştiinţa protagonistului par o expresie contrasă a umanului situat la mijloc de rău şi bine, de sens şi nonsens, de speranţă şi ratare, într-o epocă ambiguă în care comunismul şi tranziţia spre capitalism rezumă decorul unei lumi deconcertante. Nu se poate nega subtonul etic, purificator al textului, cum nu se poate ignora infuzia de înţeles metafizic, în măsura în care scriitorul desenează, în fond, condiţia omului dintotdeauna, pândită de disoluţie, angoasă, anomie: „Nu înţelegeam cât de cruntă e ispita aceasta a ratării, cum te poţi bălăci în propria umbră ca-ntr-o baie desfătătoare de uleiuri parfumate, lipsit de orice posibilitate de a mai intra înapoi în silueta omului care ai fi putut fi. Nu înţelegeam încă nici farmecul unei asemenea vieţi, orgoliul nemăsurat, titanic, pe care-l trezeşte în tine situarea în afara societăţii, ba chiar punerea categorică la îndoială a realităţii“.

Există în meandrele textului epic şi un alt roman, al geografiei sinuoase, labirintice a Bucureştiului, cu spaţii şi locuri de trecere, cu străzi uitate sau bulevarde, locuri încărcate de istorie, îmbibate de farmecul şi de patina unui timp revolut: „casa cu lei“, Pieptănari, parcul şi lacul Tineretului, Centrul Vechi, Piaţa Universităţii etc. În blocul de pe strada Trestiana îşi duce existenţa Michi Lucescu, profesor pândit de ratare, divorţat, ce derulează în faţa noastră, a cititorilor, filmul unor perspective şi retrospective onirice, prin convenţia imaginar-narativă a celor unsprezece săli de cinema în care se proiectează destine, figuri, scene şi imagini ale unor fiinţe cu destin diminuat sau contorsionat. Bine reprezentate sunt şi alte figuri din această lume în care cotidianul are irizări halucinante iar visul rezonează cu detaliile unui real tratat în peniţă naturalistă şi expresionistă (Prinţesa Ralu, Sergiu, Genu, generalul bătrân etc.). Ample, întortocheate, frazele au densitate şi respiraţie amplă, ele reproducând drama unui eşec uman, într-o perspectivă epică în care ficţiunea şi autoficţiunea se întrepătrund, evocând o existenţă delabrată, irosită din neglijenţă sau din nepăsare, cu eşecuri, provocări şi compromisuri. Un personaj sugestiv conturat este Prinţesa Ralu, mama lui Michi Lucescu, mixtură de vulgaritate şi instinct artistic, care a marcat decisiv destinul fiului ei, prin suflul dramatic şi statutul de victimă, în care teatralitatea are un rol important: „Ralu se hrănea din ură, pentru ea conflictul era concediu, drumeţie pe munte, festin şi somn odihnitor. Nu putea trăi nici cinci minute fără să critice, să judece, să dispreţuiască sau să urască făţiş. Ştiam la ce se gândeşte când îi vedeam buzele mişcându-se mărunt în timp ce picta în atelier, când gătea în bucătăria de vară improvizată alături sau când se vopsea în baie. În mintea ei se dădea chiar atunci o luptă în care se încrucişau săbii, se aruncau obuze, iar sărmanii inamici ieşeau ferfeniţă. Era prinsă într-un antrenament continuu, G.I. Jane rasă în cap, cu bicepsul de două ori cât al lui Arnold şi poftă de sânge, care se aruncă în noroaiele cazărmii, se caţără pe ziduri de antrenament şi făcea sute de flotări. Era inepuizabilă, nu avea nevoie de odihnă sau de hrană“.

Pe de altă parte, există în romanul Abraxas un lirism de atmosferă, o melancolie grea, pe care Michi Lucescu o amorsează prin intermediul rememorării trecutului, prezentul oferindu-i doar peripatetizări alcoolizate prin crâşme de cartier şi traiul insalubru în podul casei vechi din cartierul cu nume sugestiv, Labirint. O şansă de salvare de la eşec ar putea fi, sugerează în subtext scriitorul, regăsirea familiei, a soţiei sale, Ioana, şi a celor doi copii ai săi, Matei şi Maria. Descrieri minuţioase, sugestive prin focalizarea detaliilor întregesc plasticitatea ambianţei, veridicitatea tabloului de epocă, dinamica decorului: „Părea extrasă din culisele unei opere baroce, gata oricând să se transforme în măslin sau în leandru, într-o mişcare de rotaţie din care se mai vedeau doar ramificaţiile, vârtej de frunze, rujuri, buze pline, păr mov (făcut cu creionul chimic), lanţuri din aur masiv, cercei cu topaz, gene false, unghii de tigru. Ieşirea lor împreună la cumpărături, chiar şi atunci când amândoi trecuseră bine de 80 de ani, era un spectacol de varieteu: impecabili, un impecabil aglomerat, suprasaturat, unde el juca rolul fundalului, contrapunctic, mereu corect, ordonat, planşa albă pe care se dezlănţuie orgia ei de culori şi zorzoane parfumate“. Romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e cronica unui destin predestinat ratării şi a unei istorii violente, transcrise prin dinamica unei scriituri rafinate şi robuste în acelaşi timp, aluvionare şi livreşti, tensionate şi tandru evocatoare.