DUMITRU ŢEPENEAG, SCRIEREA UNUI ROMAN

image description

Am scris mai puţin de 60 de pagini şi deja simt nevoia să

tai, să elimin câteva. De pildă fragmentul în care George e copil.

Contravin astfel regulelor nescrise pe care mi le-am impus?

Păi dacă n-au fost scrise…

George e un visător… Şi amintirile lui sunt onirice.

George zări mai întâi făgetul verde-gălbui din spatele gării şi abia apoi gara, cenuşiul acoperişului, verdele cercevelelor, al uşilor şi ceasul, atârnând ca reclama unei ceasornicării, pe peron.

Roţile locomotivei se învârteau tot mai încet, gemeau, scrâşneau şi, în sfârşit, se opreau cu un scârţâit strident.

Şeful de gară saluta solemn.

Puţinii călători care coborau aveau drept ţintă sanatoriul situat dincolo de pădure. Trenul nu se oprea mai mult de un minut. George coborî ultimul. Făcu câţiva paşi, apoi rămase nemişcat, nehotărât. Ceilalţi călători se îndepărtaseră trecând prin uşile verzi ale gării sau ocolind clădirea, se grăbeau să străbată pădurea de fagi, ca să ajungă la sanatoriu.

George se hotărî s-o pornească la drum. Prin spatele gării, evitând pădurea, se ajungea la un târguşor puţin cam bizar. Acolo vroia el să ajungă.

Casele nu au uşă. N-au decât o fereastră şi aceea niţel cam strâmbă. Case ca pentru pitici, cu acoperişuri din ţigle sau olane de un roşu strălucitor. Pe uliţe, sau mai bine zis în spaţiile dintre case, pe frânghii întinse de la o streaşină la alta – rufe de tot soiul şi de toate culorile. Iar în piaţă, cearceafuri mari, albe. Pe jos, pământ galben, nisipos.

Dimineţile sunt albastre şi răcoroase. Vântul adie mai tot timpul, umflând ca pe nişte pânze de corabie cearceafurile din piaţă.

Toate casele au aceeaşi înfăţişare, aceeaşi construcţie. La fel şi locuitorii – mărunţi şi veseli. Trăind printre rufe, siliţi mereu să se aplece, statura lor se micşorează treptat cu fiecare geneaţie. Din vechea înfăţişare au mai păstrat foarte puţin. Capetele ovale şi le ţin proptite în piept, gât nu mai au, picioarele li s-au curbat de tot. Le-a mai rămas doar eleganţa veşmintelor şi – lucru greu de crezut – aripile. Nişte aripi mici la glezne.

Într-o bună zi, Petrache a acceptat totuşi să se ducă

să admire porumbeii lui Valentin. Se întorsese de la

Timişoara cu o maşină pe care şi-o cumpărase acolo. Ori

poate era maşina unui unchi care murise şi i-o lăsase cu

limbă de moarte.

Nu putem şti chiar tot ce se întâmplă. Şi nici nu vrem…

Valentin a auzit o maşină oprindu-se chiar sub fereastra pe care o deschisese în dimineaţa aceea cu câteva minute mai devreme. S-a repezit la fereastră. Petrache tocmai ieşea din maşină pe mjlocul străzii cam strâmte. Ce-i drept, nu se poate spune că risca mare lucru: strada era, ca de obicei, pustie.

Se opri la poarta grădinii. Valentin, aşa cum era desculţ, se grăbi să iasă din casă şi să-i deschidă.

Unde sunt?

S-au dus direct în mica grădină unde se aflau coteţele şi porumbeii în plină mişcare: nu era uşor să-ţi dai seama care plecau şi care se întorceau, unii de foarte departe.

Sunt porumbei călători, se mândri Valentin. Petrache dădu din cap aprobator.

Un unchi al meu, din Timişoara, avea şi el porumbei la fel. Până de curând… A murit.

Valentin se sfii să-l întrebe cine se ocupă acum de porumbei. Îşi prinse bărbia în podul palmei şi nu spuse nimic.

– Avea prieteni peste mări şi ţări. Graţie porumbeilor. Pe cei mai mai mulţi nu-i văzuse niciodată. Pe alţii, doar în fotografie. Porumbeii aduceau fotografiile, nu poşta. Sau scrisorelele. Înţelegi?

– Ştiu, a spus Valentin. De curând am primit din Africa un bileţel. Dar n-am reuşit să-l descifrez.

– În ce limbă era scris?

– Nu ştiu. Nu era în engleză. Franceza n-o cunosc, dar parcă nu era nici franceza. Poate că e o limbă africană…

– Unde e biletul?

– Nu ştiu. Nu mai ştiu unde l-am pus. Cred că nu l-am aruncat. O să-l caut. Dacă vă interesează…

Un porumbel ateriză pe umărul lui Valentin. Petrache se apropie şi vru să-l atingă ori chiar să-l prindă cu mâna. Valentin se opuse, se îndepărtă câţiva paşi mai încolo. Petrache nu insistă. Porumbelul îşi reluă zborul.

Valentin îl invită pe şeful său la un pahar de mastică. Intrară în casă.

Un păhărel, nu mai mult. Sunt cu maşina.

Cum doriţi d-stră…

Petrache bău totuşi două păhărele. Poate chiar trei. Erau mici păhărelele. Iar mastica era într-adevăr bună. Delicioasă.

Poate c-o să mai vin, a spus la plecare şeful Petrache.

Sunteţi oricând binevenit…

Nu numai că nu e destul de clară relaţia Magdei cu George, dar

până acum se arată, ca să spun aşa, de-a dreptul firavă.

Iar ospăţul de nuntă din grădină are loc prea devreme. Aş putea,

ce-i drept, să-l deplasez spre sfârşitul Scrierii. Ori să-l las unde e şi

să-l reiau mai târziu. În final?

Oricum George ar trebui să se manifeste niţel mai mult. Şi ziua, dar

mai ales noaptea. Iar relaţiile lui cu Magda să fie puse mai bine în

evidenţă.

După ce s-a masturbat cu gândul la George, se răsuci către scoarţa care acoperea aproape întregul perete. Covorul mirosea puţin a transpiraţie. Ori aşa i se părea ei… Sudoarea plăcută, excitantă, a lui George. Era şi el acolo, în ţesătura complicată a scoarţei, în încâlceala imaginilor multicolore. Nu întreg trupul său, ci doar bucăţi, detalii pe care Magda le recunoaştea sau le născocea. În imaginile care formau covorul, predominante erau culorile, mai ales galbenul şi verdele. Nu liniile, formele care depindeau de ochii Magdei şi nu rămâneau vizibile decât puţin timp: se transformau ori pur şi simplu dispăreau.

Se iveau zorii, iar perdelele nu era trase. Se grăbise să se culce şi le uitase aşa ori îi plăcea să fie trezită de primele raze ale soarelui ca pe urmă să adoarmă din nou? N-avem de unde să ştim…

Era încă prea devreme ca să se dea jos din pat şi să se pregătească să plece la slujbă. Se răsuci din nou către scoarţa de pe perete. Era acum mai multă lumină, putea desluşi mai bine imaginile care se formau sub ochii ei. S-ar putea vorbi de o adevărată tehnică vizuală pe care o inventase treptat la puţin timp după ce cumpărase covoril. Totul depindea de cum şi cât deschidea ochii: amândoi sau numai unul din ei: stângul sau dreptul.

Izbuti să scoată la iveală şarpele cel roşu care se încolăcise în jurul unui copac fără frunze, cu numai două ramuri vizibile. Cu un mic efort în plus făcu să apară şi vulturul ţesut mai ales în verde, dar şi în galben. Ori numai fondul era galben… Totul depindea de Magda.

Închise ochii şi aşteptă să adoarmă. De fapt se gândea la George. Din nou. Dar nu-l vedea. Ca să-l vadă trebuia să ţină ochii deschişi, aţintiţi către covor. Să aştepte. Să se concentreze. Să nu clipească pe neaşteptate şi să-l gonească din imagine. Era acum pitit sub şarpele roşiatec care atârna de ramurile fără frunze. Îl sorbea din ochi. Aici, acum îl vedea mai bine decât la birou. Pentru că-l putea privi fără nici o sfială. Nu pe furiş.

Numai că după un timp ochii începură s-o doară. Simţi nevoia să clipească. Dar îi era frică. Se temea c-o să-l piardă. Şi nu putea fi sigură c-o să reapară. Lăcrima de durere. Închise un ochi, apoi celălalt. George se cufundă în beznă. Când Magda deschise din nou ochii, nu-l mai văzu. Degeaba se concentră. Treptat, desenele scoarţei reapărură, mai ales verzi şi galbene şi din ce în ce mai clare. După câtva timp, reapăru şi şarpele. Roşu. Numai George dispăruse, plecase nu se ştie unde.

Era într-o sâmbătă. Zi fără slujbă. Nu se dădu jos din pat. Doar îşi trase cuvertura până peste ochi.