RADU CONSTANTINESCU, GEORGE BANU TEATRUL ŞI VISUL

Premonitoriu şi-a intitulat George Banu volumul, care avea să fie şi cel din urmă, Ultima oară (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2023). Premonitoriu este şi aşa zisul cuvânt înainte, cu titlu similar volumului, aşezat sub semnul ultimelor tăceri, gânduri sau cuvinte rostite în clipele dinaintea Marii Treceri. Predat editurii în primele zile ale acestui an, el a premers cu numai o săptămână plecarea dintre noi a lui Horatio, aşa cum îi plăcea să se ipostazieze. A descifrat această opţiune într-un interviu dat în noiembrie 2021 lui Matei Vişniec, pentru Radio France International. Vorbind, atunci, despre cea mai recentă lucrare a sa, Amintirile lui Horatio, publicată la Editura Actes Sud, în Franţa, dar şi la Bucureşti, la editura Tracus Arte, George Banu îşi asuma rolul prietenului moral al lui Hamlet, martorul lui afectuos, cel care are menirea de a nara pentru viitor povestea nefericitului prinţ al Danemarcei. Similar procedează George Banu nu numai în volumul amintit, ci, de-a lungul întregii sale vieţi: depune mărturie despre arta teatrului şi secretele sale, despre oamenii minunaţi ai scenei, despre dilema fundamentală a acestei creaţii care presupune o perpetuă reîncarnare.

Volumul conţine trei mari capitole, Creionări, Mărturii şi Eseuri, trei piloni simbolici ai unei structuri, în bună măsură, autobiografice. Prima secţiune reuneşte, neaşteptat pentru cine îl cunoaşte mai puţin pe George Banu, poeme, frisonabile prin fervoarea trăirii, prin tensiunea lirică a amintirilor, prin emoţia evocărilor. O nelinişte lucidă le străbate, autorul se autointeroghează, îşi caută cu nelinişte locul: „Nu «a rămâne la locul tău», ci «a ajunge la el»/ Loc câştigat./ Acesta-i pariul,/ Doamne, «unde mi-e locul?»“ (Locul), trăieşte scuturat de insomnii existenţiale: „Insomnie/ Care m-a devastat/ Când, de departe, îmi parvenea/ Ecoul Revoluţiei/ Ce îmi rezerva noaptea/ Mă întrebam atunci/ Din ce va fi făcută?/ Ce spaime, ce vise o vor tulbura?/ Insomnie istorică/ Noapte fără pace/ Nu agitată de vină/ Şi uzurpare/ Ci de istoria în mişcare“ (Insomnie istorică), îşi doreşte „ultimul refugiu“ în tăcere: „«Din ce e făcută tăcerea?» se întreba Brook/ Azi o caut…şi mi-o doresc/ Ultim refugiu“ (Tăcerea) sau: „Tăcerea se naşte/ Dintr-o consimţire/ Dintr-o reculegere/ Dintr-o îndepărtare/ «Odihna e tăcere»“ (Mereu tăcerea). Dezamăgit, deprimat priveşte „…cioburile/ De-o viaţă/ Texte, priviri, gânduri/ O adunătură/ De ciurucuri (…) Nu sunt singur/ Din cioburi mi-am făcut portret/ Cine mă recunoaşte?/ Eu, da, şi mă întristez.“ (Cioburi).

Sunt gândurile unei fiinţe care îşi evaluează lucid apropierea sfârşitului, moment ce îi prilejuieşte o mărturie de credinţă sfâşietoare şi obsedantă, reluată şi în partea a doua a volumului: „«Fiţi atenţi, limba maternă creşte ca iarba rea»/ Mi-a spus Cioran în prag de uşă/ Îndelung însă a rămas zăvorâtă/ Tăcută şi mută/ Până când revoluţia i-a tulburat/ Liniştea/ Şi a revenit/ Pe neaşteptate/ În mijlocul unui curs/ Ici şi colo/ Apoi iar s-a retras/ În pivniţa ascunsă/ Unde liniştit coboram uneori/ Pentru a-i verifica prezenţa/ Şi a o aerisi/ Dar apoi/ Încet, încet, ea se agita din nou/ Şi spusele lui Cioran/ Se adeveriră/ Ea creşte în mine/ Exilat hibrid/ Ţâşneşte/ Neprevăzut/ Derutant/ Pe vârful buzelor/ Şi îmi anunţă/ Revenirea/ La origine/ La capăt de drum “ (Pe vârful buzelor). Creionările reprezintă unul din cele mai emoţionante grupaje de poeme pe care le-am citit în ultima vreme.

Celelalte două secţiunii ale cărţii, Mărturii şi Eseuri, oferă un mozaic de imagini şi meditaţii despre anii formării sale, despre prieteniile care i-au îmbogăţit existenţa (printre alţii, cu Aureliu Manea, Andrei Şerban, Felix Alexa, Constantin Chiriac), despre cărţile tinereţii care l-au atras tocmai în numele ambiguităţii lor, când sentimentalismul subtil se termină mereu tragic. Dar tema recurentă rămâne cea a dramei sufleteşti a celui care îşi părăseşte ţara şi încearcă să ia viaţa de la început, traumatizat de lipsa comunicării, de sentimentul imposibilităţii întoarcerii. Ulisse modern, plecat tânăr, se reîntoarce, în cele din urmă, în Ithaca adult, chiar bătrân, şi trebuie să recunoască impostorii de ceilalţi, dar, mai ales, să facă faţă provocării de a menţine echilibrul între… acolo şi aici (În altă parte). Efortul său de a se obiectiva în aprecieri este evident, dar nu mai puţin dureros: “Nu intervin acum ca specialist, ci ca…«emigrant» şi din această perspectivă vorbesc: experienţa de «emigrant» mă legitimează şi mă scuză de formularea unor banalităţi convocate ca argumente nu pentru analiza operei, ci pentru cea a relaţiei avute cu originea“( Emigraţia şi relaţia cu „originea“). Din această perspectivă, el evocă destinul celor trei figuri româneşti emblematice, care s-au împlinit la Paris: Brâncuşi, Cioran şi Ionescu, definindu-i concis prin trei metafore de puternică expresivitate – cea a fântânii pentru Brâncuşi, cea a balegii pentru Cioran şi cea a mareelor pentru Ionescu

Reflecţiile practice şi cele filosofice se întrepătrund armonios, argumentele – bogate în nuanţe şi disocieri – sunt diverse şi convingătoare tocmai prin discreţia cu care autorul le abordează. Această calitate a scrisului său este sesizată şi de Anca Măniuţiu care notează pe una din clapetele copertelor: “Reconciliind conceptul cu trăirea, ideea cu biograficul, textele sale se citesc aproape ca un roman. Ceea ce nu e puţin lucru. Actul critic, departe de a fi un demers arid, este susţinut în permanenţă de un anume «senzualism empiric», cum îl numeşte el, în care nu numai că ideea nu precede trăirea, ci, adesea, nu sunt reţinute decât ideile impregnate de trăire…“

Colorată în tonuri violete de nostalgia sfârşitului, cartea emană, de fapt, un portret, al celui care, sfâşiat între biografic şi teoretic, rămâne „un spectator care nu-şi dezlipeşte ochii de la platoul de joc, pentru că vrea să regăsească acolo tot ceea ce poate căpăta sensul unui eveniment personal, tot ceea ce arta converteşte în experienţă“, aşa cum însuşi mărturiseşte.

Personal, mă leagă de George Banu începuturile scrisului profesionist. Redactori, amândoi, la sfârşitul anilor 60, ai celui mai mare cotidian naţional din acel moment, păstrez amintirea discuţiilor fascinante despre spectacolele lui Esrig şi Penciulescu, dialogurile (de fapt, pedante monologuri! ) cu un alt coleg de redacţie, Dan Hăulică, sau comentariile de „cenaclu“ pe marginea Dicţionarului onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, pe care acesta ni-l citea în premieră. Cu vervă şi umor, cu o caldă şi sinceră prietenie, Biţă Banu îşi etala încă de atunci calităţile umane şi profesionale care aveau să-i aducă celebritatea.

Ultima oară, cântecul de lebădă al autorului, este un caleidoscop de imagini şi gânduri despre teatru şi relaţiile sale cu publicul, cu lumea, cu viaţa. Pentru autor, teatrul este un vis, aşa cum şi-a intitulat unul din cele mai emoţionante poeme: „…«Viaţa e vis» pentru Calderón/ «Spectacolul e vis» pentru Shakespeare/ De aceea/ L-am înţeles pe Luc Bondy/ Când îmi spunea/ «Actorii trebuie să joace/ În limba în care visează»/ Teatrul e înconjurat de vis!“ (Teatrul şi visul)

Un vis pe care George Banu l-a trăit incandescent.