ION VARTIC, ULTIMA FARSĂ A LUI PETRU DUMITRIU (I)

La puţină vreme după dispariţia lui Radu Cosaşu, într-o zi, răsfoind Gazeta sporturilor, mi-a atras atenţia o anumită notă din paginile despre fotbalul internaţional. Faptul ieşit din comun se referea la portarul român al echipei ceheşti Pardubice, care apărase în acelaşi meci două penaltiuri. După al doilea eşec, atacantul din echipa adversă a izbucnit în plîns. El se numeşte Reznicek. La aflarea acestui amănunt, m-am luminat brusc la faţă. E chiar numele pe care, în Supravieţuirile lui Cosaşu, îl poartă ideologul Partidului, care i-a schimbat scriitorului destinul. De cîte ori îl întîlneam pe Reznicek în nuvelele sale, aveam impresia că numele lui este nefiresc, născocit. Acum, mi-am dat seama că acest nume există cu adevărat şi că, însuşindu-şi-l, Cosaşu sugera originea alogenă a înaltului activist, dar îl muta din mediul basarabean, din care provenea modelul său real, în acela central-european. M-am gîndit ce bucuros ar fi fost Cosaşu să citească nota din Gazeta sporturilor şi ce asociaţii surprinzătoare i-ar fi trecut prin cap, legîndu-l pe Reznicek-fotbalistul de Reznicek-activistul, cu atît mai mult cu cît, culmea!, pe antrenorul celui dintîi îl cheamă Hašek. Foarte probabil că le-ar fi dedicat amîndurora măcar o jumătate din editorialul său săptămînal.

Se ştie deja că modelul lui Reznicek din Supravieţuiri este Leonte Răutu, care, timp de peste trei decenii, a fost şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură de pe lîngă Comitetul Central al PCR. Ca să vorbesc în maniera lui Cosaşu, aş spune că acesta a dat dovadă de o anume „inteligenţă a supravieţuirii“. Formula a folosit-o, însă, deja, politologul Vladimir Tismăneanu într-o discuţie cu istoricul Cristian Vasile inclusă în cartea lor intitulată Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului. Tot aici, Mihai ªora le mărturiseşte celor doi că, deşi în cadrul aparatului ideologic erau diverşi stalinişti puri şi duri, precum Paul Georgescu, totuşi ei făceau fel de fel de bancuri despre unii şi alţii dintre activiştii semidocţi cu care intrau în contact. ªora, însă, adaugă sec: „Despre Leonte Răutu nu se spuneau bancuri“. Totuşi, a existat un scriitor cu totul insolit, care nu că a lansat un banc despre Răutu, ci i-a jucat o festă de zile mari. E vorba de Petru Dumitriu. Iar farsa pe care doresc să o pun în cele ce urmează în lumină a fost construită de el pe îndelete, timp de aproape doi ani.

Renumitul prozator avea, în acest sens, un anumit antrenament, făcut în lupta sa cu cenzura şi cu ideologia comunistă. Cel mai bun exemplu este mult hulitul său roman Drum fără pulbere, despre care autorul recunoaşte în nenumărate rînduri, în creaţiile lui franceze, că este „păcatul vieţii mele“. În ultima perioadă a existenţei sale, cînd a putut din nou să stea de vorbă cu diferiţi intervievatori din România, în mod ciudat, el a uitat să se şi apere şi să menţioneze felul în care a conceput aici un roman-palimpsest, cu o construcţie circulară simbolică. Pentru că laitmotivul care circumscrie întreaga construcţie romanescă este, cu o imagistică foarte puternică, acela că „totul e deşertăciune şi goană după vînt“. Mesajul festivist de la suprafaţa romanului era, prin urmare, subminat continuu de structura aceasta subterană, care transmitea un mesaj contrar celui enunţat pe faţă.

Uitarea de care vorbeam anterior, neobişnuită pentru un scriitor, era, de fapt, efectul şocului traumatic pe care Petru Dumitriu l-a suferit după ce a reuşit să evadeze, împreună cu soţia sa, Irina, din Berlinul de Est în Berlinul de Vest, cu repercusiuni teribile asupra rudelor şi apropiaţilor săi. Fiica lui de opt luni, rămasă în ţară în grija familiei, este răpită de Securitate şi dispare pentru trei ani de zile într-un orfelinat, fără să se mai ştie nimic de soarta ei; părinţii prozatorului sunt arestaţi şi anchetaţi timp de un an de zile; fosta soţie, scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, arestată, de asemenea, timp de un an de zile; sora lui, Lila, şi cumnata lui, o celebră atletă, sunt arestate, la rîndul lor, tot pentru un an de zile; primul soţ al Irinei Dumitriu, Nicolae Fotino, împreună cu a doua lui soţie, arestaţi şi anchetaţi; în fine, scriitorul Ion Vinea, ca intim al fostului cuplu Dumitriu-Stahl, anchetat de mai multe ori, încît, panicat de perspectiva unei noi arestări, îşi arde manuscrisele. Mulţi dintre românii plecaţi din ţară şi rămaşi şi ei în Occident au fost surprinşi de faptul că Petru Dumitriu uitase foarte multe lucruri întîmplate pe vremea cînd încă cu toţii se aflau în România. E clar de unde provine acest tip de uitare, post-traumatică, a scriitorului. Iar în ultimii lui ani de viaţă, amnezia i-a fost accentuată de un accident cerebral. Venind, în mare grabă, la mijlocul anilor ‘90, să-l intervieveze pe scriitor, s-a dovedit că atît Eugen Simion, cît şi George Pruteanu cunoşteau despre el şi despre creaţia lui numai lucruri superficiale, nereuşind, în consecinţă, să-i îndepărteze acel strat de uitare ce se aşternuse peste memoria sa. Pentru că cei doi erau, în realitate, nepregătiţi, nu au ştiut prin ce întrebări să îl incite pe prozator. Mi-e clar că, înainte de a se duce la Metz, nici unul dintre ei nu binevoise, de pildă, să recitească Drum fără pulbere. Pentru că, altfel, nu se poate să nu îi fi şocat secvenţa cu marea şedinţă a Comitetului Judeţean de partid dedicată Canalului şi şantierelor lui. Membrii Comitetului îl ascultă pe secretarul de partid, care le ţine un discurs ireproşabil ideologic. Imagistic vorbind, secvenţa sugerează cu totul altceva: „Tot cerul era roşu, roşu ca sîngele“. Vorbitorul stă cu spatele „la fereastra aceea roşie“; feţele ascultătorilor, „întoarse spre vorbitor, spre asfinţitul de foc şi de sînge care învăpăia ferestrele înalte“; în fine, peste dealuri se înălţa „în cerul de sînge un strat mai întunecat, purpuriu, ca al unui vin care-şi depune drojdia“. De altfel, secvenţa aceasta petrecută într-o „lumină roşie“ debutează cu imaginea unui lagăr marin întrevăzut prin ferestrele însîngerate de amurg. E clar că ni se sugerează că avem de-a face cu adunarea unor asasini. O analiză foarte amănunţită a romanului-palimpsest am făcut-o mai de mult – vezi „Jocurile «hahalerei» în Vîrsta de fier“, în Apostrof, nr. 10, 1998.

Asupra construcţiei Drumului fără pulbere ca roman-palimpsest Petru Dumitriu atrăsese atenţia în 1979, în excepţionalul său volum eseistic Au Dieu inconnu: „Tous les livres sur les grands chantiers du socialisme sont des palimpsestes, avec une écriture invisible entre les lignes, qui est l’histoire des camps de rééducation par le travail“. Iar în alt volum de eseuri, intitulat Mon semblable mon frère, din 1983, el a evocat tocmai secvenţa anterior semnalată, cu banda de ucigaşi în acea „grisaille á lueurs rougeâtres là, d‘incendie et de sang“. Dar un cititor atent descoperă şi singur acest joc cu înţelesurile duble care se desfăşoară în multe dintre creaţiile româneşti ale lui Petru Dumitriu. Din păcate, atunci cînd a început să fie insultat, cu violenţă, pentru acest roman, scriitorul uitase el însuşi ce cod secret funcţiona acolo. Am fost surprins că sulfurosul roman se încheie exact la pagina 666. L-am întrebat pe scriitor dacă e hazard sau intenţie. „ªi una, şi alta“, mi-a răspuns, izbucnind într-un rîs scurt. „Ce bine că mi-ai adus aminte! În timp ce corectam şpalturile romanului, mi-am dat seama că, dacă sunt atent şi mai adaug cîteva fraze, romanul se încheie sigur pe pagina 666“. Voia neapărat să arate pe faţă pactul său cu Diavolul. „Păcălit, cînd l-am început doar ca roman al şantierului, păcăleam şi eu acum partidul şi cenzura, lăsînd în pagină imprimată gheara diavolului“.