DAN GULEA, MONICA LOVINESCU, REEVALUATĂ

Centenarul Monica Lovinescu (1923-2008) este şi un prilej pentru reiterarea unei rescrieri majore a operei semnate de o conştiinţă morală de prim rang, prin seria Editurii Humanitas „2023 Anul Monica Lovinescu“, în care au apărut mai multe volume: Aici e Radio Europa Liberă, un CD-carte, cu peste 5 ore de emisiuni (selecţie şi prefaţă de Cătălin Cioabă), incluzând un dialog cu Mircea Eliade şi unul cu Eugène Ionesco; cunoscuta operă memorialistică La apa Vavilonului, scrisă în special pe baza jurnalului ţinut începând cu 1941 – jurnal ulterior distrus; Etica neuitării. Eseuri politico-istorice (antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu), aflată acum la o a doua ediţie după cea imediat postumă, din 2008; O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000 (ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Cioabă), revăzută după prima ediţie, din 2014; şi Jurnal esenţial. 1981-2002, ediţie de aceeaşi Cristina Cioabă, cu o prefaţă – revăzută – de Ioana Pârvulescu, a doua ediţie după cea din 2010.

O istorie a literaturii române „pe unde scurte“ este o reevaluare a seriei de Unde scurte, şase volume de cronici radiofonice şi însemnări, apărute între 1978 (primul volum, la Madrid, la Editura Limite) şi 1990-1996 (reluarea ediţiei 1978, plus încă cinci volume), iar Jurnalul esenţial, a seriei de şapte jurnale (şase antume şi un al şaptelea postum, în 2014), ce cuprind un traseu intelectual între 1981 şi 2002. O reevaluare ce reduce, în fiecare din cele două situaţii, câteva mii de pagini la un singur volum, de câteva sute de pagini – nu prea multe.

Cronici radiofonice şi notaţii de-a lungul a peste 35 de ani, între 1961 şi 1996, sunt redistribuite în noul op conform unor capitole formale: „Scriitorii şi ideologia“ (cu subcapitole ce amintesc de Antologia ruşinii a lui, de pildă, Virgil Ierunca, volum de asemenea postum, creat în redacţie: „Denunţători. Poeţi de curte. Compromişi“, „Rezistenţa prin cultură“, „Dizidenţa“ ), „Prozatori şi poeţi“ şi „Critici şi eseişti“.

Imaginea principală care se conturează din această jumătate de veac pusă sub lupa istoriei literare este, în ansamblu, sărăcuţă: Monica Lovinescu nu ar fi vorbit decât aleatoriu despre scena românească şi despre generaţia ’80, iar locurile principale sunt ocupate nu atât de generaţia „pierdută“, căreia îi aparţineau şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cât de generaţia următoare, care s-a luptat şi a câştigat, à la longue, lupta cu controlul ideologic al culturii şi literaturii noastre. La microfonul Europei Libere, aşa cum se vede din seria de Unde scurte (vol. I-VI), era consemnată o întreagă actualitate culturală şi politică, pusă sub semnul unei anumite etici; alături de iniţiativele lui Vasile Paraschiv, muncitorul din Ploieşti, pentru un Sindicat Liber, se prezentau şi se comentau cuvintele părintelui Calciu, decizii de la conferinţele Uniunii Scriitorilor, alegeri de la Uniunea Compozitorilor, se evocau figuri emblematice ale Gulagului (Anna Ahmatova, Zinoviev, Nadejda Mandelştam…), personalităţi de felul poetului Dimitrie Stelaru, Grigore Cugler, ale filozofului Ştefan Lupaşcu (ultimii doi, cuprinşi într-o carte de interviuri realizate de Monica Lovinescu) – tot atâtea figuri şi fapte care nu îşi găsesc, în genere, locul în această Istorie a literaturii române. Or, literatura română există într-un anumit context şi devine în tot cazul mai plată dacă, de exemplu, fapte şi date ale scenei româneşti sunt ignorate, unde Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Mircea Daneliuc, Ion Caramitru nu există, şi chiar spectacolele lui Ionesco nu prea se văd – într-o Istorie literară atribuită celei care a semnat la un moment dat un capitol despre teatrul românesc, într-o enciclopedie Pléiade (1965).

Şi în literatura dizidenţei există amputări diverse: Bujor Nedelcovici există cu romanul său de debut, Ultimii (1970), dar Le second messager, volumul din 1984 care a făcut să tremure oleacă establishmentul ceauşist – nu există; Sorin Titel, de asemenea, doar cu unele romane (Lunga călătorie a prizonierului – dar nu Melancolie). Un caz special: Petru Dumitriu – care are o confesiune aparte, romanul La liberté (1983), unde problematizează fuga sa în Occident, acceptările şi trădările, în legătură cu care se schiţează o tipologie a compromisului. Inexistent în această istorie literară, pe „unde scurte“. Şi exemplele ar putea continua.

Cea mai mare lovitură este dată însă generaţiei ’80, admisă în canon prin comentarii generale ale unor mese rotunde şi prin unele analize individuale. Astfel, avem texte despre Bedros Horasangian (doar Sala de aşteptare – deşi Monica Lovinescu a scris şi despre volumele sale de debut, Curcubeul de la miezul nopţii şi Închiderea ediţiei), despre Mircea Cărtărescu (Visul), Ioan Groşan şi Mircea Iorgulescu; la peretele infamiei: Mircea Nedelciu, pentru prefaţa-scut, în cheie marxistă, a Tratamentului fabulatoriu (1986). Deşi Monica Lovinescu a teoretizat adesea desantul optzecist şi a scris despre cărţi de primă valoare, selecţia din acest volum este arbitrară; comentând Grădina de vară de Răzvan Petrescu (1989), se schiţează câteva observaţii generale: „Nu e mai puţin adevărat că, în ultima vreme, parcă s-ar ivi şi un fel de literatură a milei. Nu mai puţin contemporană – la urma urmei, în Occident, textualismul cam datează – poate dimpotrivă. Dacă ţinem neapărat la epitete şi registre, am putea s-o catalogăm drept postmodernă. E o literatură consacrată mai ales eşecului, de la personajele tinere ce nu suportă cotidianul (ca la Daniel Vighi, unde donquijotismul reprezintă singura evadare dintr-o realitate înecăcioasă) la cele bătrâne (ca la Rodica Palade, la care vietăţile nu mai suportă iarna) sau la cele provinciale, înecate în plictisul din care nu se mai poate ieşi (precum provincialii lui Cristian Teodorescu din Tainele inimii) […] Apariţia unei astfel de literaturi, dacă se confirmă şi devine, prin numărul autorilor şi greutatea talentelor, nu numai postmodernă, dar, într-un fel, posttextualistă“. Acelaşi portret de generaţie şi când vorbeşte despre Casa lui Hanibal Stănciulescu (1988): „Celor care se întreabă care poate fi soarta unor absolvenţi străluciţi de universitate, aruncaţi, după studii şi cenacluri, prin cine ştie ce colţ de ţară, izolaţi de orice formă de cunoaştere şi în contact cu plictisul sau chiar sordidul vieţii de provincie sau de la ţară, cartea de proze scurte şi de debut a lui Hanibal Stănciulescu pare a le da un răspuns elocvent“. Niciuna dintre aceste caracterizări nu au fost reţinute în acest „nou“ volum; înregistrarea „agresivităţii realului“ de către o generaţie este recunoscută de Monica Lovinescu – dar nu şi de actualul decupaj al unei Istorii a literaturii române pe unde scurte, de unde lipsesc atâţia optzecişti de prim rang: şi Daniel Vighi (Însemnări despre anii din urmă), şi Adina Kenereş – dar şi Ioan-Mihai Cochinescu cu Ambasadorul – roman publicat după 1989 şi discutat aşadar în climatul de exaltantă libertate al începutului anilor 1990.

Alte cazuri de alegeri sunt Ioan Lăcustă, apreciat pentru Ochii blânzi, la debut (1985) – şi criticat pentru un text „pe linie“ din România literară din 1988: prezenta antologie-istorie literară reţine doar diatribele din 1988; analiza pe care o face autoarea pentru „Proză scurtă şi roman“ sunt plasate sub genericul „Generaţia ’80“.

Descrisă în prezentarea de autor drept „antologie a celor mai importante texte ale autoarei despre literatura română sub comunism“ (după ce criteriu importante?), această istorie literară operează cu un criteriu formal, al genurilor literare, amestecând epoci şi generaţii, augmentând şi minimalizând, după caz; capitolul „Noua literatură“ din partea a doua, „Prozatori şi poeţi“, începe, de pildă, cu Eugen Barbu şi Zaharia Stancu şi se încheie cu Bedros Horasangian şi Mircea Cărtărescu, iar „Criticii“, din partea a treia, începe cu E. Lovinescu şi continuă până la Gheorghe Grigurcu, într-o ordine cronologică dată de difuzarea textelor, aşadar de un anumit context care nu mai este refăcut şi nici măcar sugerat. Până la urmă, punând prea multe flori într-o glastră – se pot ofili toate. În plus, din prezentarea de autor nu se înţelege de ce volume precum Întrevederi…, La apa Vavilonului, Diagonale, de ce contribuţii ale autoarei din publicistica exilului nu pot fi incluse aici. Pentru că nu au fost difuzate „pe unde scurte“?

Monica Lovinescu nu a scris niciodată vreo istorie a literaturii, întreprindere care înseamnă o evaluare ce depăşeşte efemerul şi conjuncturalul cronicilor radiofonice, evaluare greu de realizat în absenţa bibliotecilor româneşti pentru cercetare; dacă ar fi vrut, ar fi făcut-o cândva în a doua jumătate a secolului XX, cea care i s-a dat.

Aşteptând, în acest an aniversar, o transcriere a meselor rotunde şi a dialogurilor (menţionate mai cu seamă în Insula şerpilor, al şaselea volum de Unde scurte) din arhiva Europei libere – ca să nu mai amintim de o utopică ediţie integrală de Opere – din moment ce nici E. Lovinescu nu are vreuna integrală –, aşteptând, aşadar, restituiri Monica Lovinescu – avem, în schimb ediţii prescurtate, care deformează o realitate şi aşa insuficient cunoscută.