LEO BUTNARU, EXCESUL DE POEZIE NU DĂUNEAZĂ SĂNĂTĂŢII DUMNEAVOASTRĂ…

Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei… Dumnezeu ştie… Însă, întâi de toate, îmi zic că eu unul nu am pe cine da vina şi, dacă aş avea, nu aş da-o pe cineva că nu am prea mulţi cititori. Nici pe mine însumi nu pot da vina, deoarece condiţia cu, hai să zic, mai puţini cititori, am conştientizat-o cam de la debut, iar mai apoi mi-am asumat-o conştient şi fără regrete. Adică, debutând cu versuri libere, gen încă destul de nefrecventat şi chiar suspectat pe atunci în stânga Prutului, nu puteam să cred că, printre mai toţi autorii ce rimau şi îşi săltau voios ritmurile prozodiei tradiţionale, aş fi fost, puţin spus, naiv să cred că aş face parte dintre cei agreaţi de mulţi, lăudaţi. Dar mai ştiam că, dacă un poem în verslibrism are vreo metaforă incitantă, vreo idee mai neconformistă, ar putea fi reţinut de cititori sau ascultători oarecât mai elevaţi. Însă, repet, nu prea mulţi.

Apoi, mergând spre necuprinsele arii ale fenomenologiei avangardiste, trebuia să conştientizez fără efort deosebit că, pe aici, unde despre avangardă nici până astăzi nu se ştie mare lucru, unde avangarda nu are (cel puţin la Chişinău) exegeţi, pricepători, promotori; deci, trebuia să conştientizezi că demersurile în traducerea avangardei, în lansarea ideilor despre avangardă în studii, eseuri „specializate“ (despre poezie, proză, teatru, manifeste; avangarda… poetelor etc.) nu vor avea mare priză între Prut şi Nistru, la academia chişinăuiană, în universităţile din RM mai că neştiindu-se, şi astăzi, ca şi mai demult, de Marinetti, Hlebnikov, Tzara, Cugler, Nisipeanu, Trost, Harms, Krucionîh etc. Sigur, în planul doi al intenţiilor mele, ce avea să devină plan-prim, mă gândeam la Bucureşti, Cluj, Iaşi, unde se mai ştie, totuşi, ce a fost, cum a fost şi ce a făptuit avangarda, românească, bineînţeles, dar mai puţin cea universală.

Aşa e, mai suntem protocronişti până şi în mişcarea avangardistă… Astfel că, în întreprinderile mele nu prea am, din păcate, camarazi, comilitoni. Întru avangardă, întru traducerea acesteia. De unde şi ecourile puţine, întâmplătoare. Pentru ca să ne dăm seama că numele lui Apollinaire sau Hlebnikov, Ionesco sau Beckett nu au trecut din gură în gură, din stradă în stradă, din oraş în oraş, nu au fost remarcate şi popularizate… prea de tot, însă totuşi au fost reţinute, fixate în prezentul de atunci al avangardei, mai apoi perpetuate în istoria literară propriu-zisă. Cărţile lor nu au avut tiraje fantastice, ba chiar erau trase în zeci, poate o sută, două sute de exemplare. Dar s-a ştiut de ele, pentru că au scris criticii acelor timpuri ale reînnoirilor, prietenii de generaţie. Însă la Chişinău, dar şi în multe oraşe din stânga Prutului, prea puţini cunosc oarece despre avangardă, prea puţini sunt preocupaţi de arta traducerii. Cărţile traduse pur şi simplu nu sunt recenzate. Etc., etc., etc. Pe scurt, la Chişinău aproape că lipseşte cu desăvârşire o atmosferă, o activitate literară, în care avangarda ar fi la ea acasă, protagonistă, cunoscută, citită, popularizată, recenzată. Probabil de zeci de ani pe aici nu a fost scrisă vreo recenzie serioasă la traduceri valoroase.

Pentru mine, traducerea înseamnă creaţie, recreare, dar şi studiu. Iar pentru un funcţionar de la Uniunea Scriitorilor din Chişinău traducerea nu însemna nimic. El ceruse ca acest gen literar să nu fie inclus în nomenclatorul de premiere al instituţiei. Iar după ce a fost inclus, totuşi, s-au regizat bizarerii şi sforării, în care s-au pomenit volumele de traduceri, propuse spre jurizare. Celor din jurii mai totdeauna le e străin criteriul valoric, ei decizând după ureche, în pofida oricăror decenţe sau respect colegial. Spre exemplu, când a fost propusă „Panorama poezie avangardei ucrainene“, ăia, de la balanţă, au ostracizat-o în favoarea unei cărţulii de proză a unui autor de pe tărâmuri caspice deloc reprezentativ. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu antologia lui Pasternak care, fără discuţii, era net superioară unei tipărituri, căreia îi dădu preferinţă juriul. În Chişinăul amiciţiilor conjuncturale şi invidiilor… capitale. Absolut contrar, „conflictual“ cu respectul de care se bucură literatura tradusă la Uniunea Scriitorilor din România. Păi, dragă coleg, nu ne sincronizăm şi în vasta arie a dragomaniei, traducerii din limbile lumii în româneşte?

Dar să revin: deci, când acel plan secund a devenit prim-plan, în timp am editat antologii despre avangarda rusă şi cea ucraineană, cărţi de autori avangardişti din Franţa, Spania, Argentina, grupaje ample ale unor poeţi din Italia, Serbia, Polonia, Ţările Baltice, dar nu numai. Astea, editate şi apreciate în dreapta Prutului. Parţial, deja şi la Chişinău. Iar munca de transpunere în româneşte a avangardei de pe alte meridiane mi-a consolidat crezul că panorama literaturii, a artelor şi culturii în general, în diversitatea şi luxurianţa acestora, racordată la o sensibilitate a omului şi timpurilor noastre, ar fi incompletă şi văduvită de posibilitatea redescoperirii elementelor creator-înnoitoare fără revenirea în atenţie şi plasare în locul cuvenit în spectrul estetic-ideatic al avangardei ce s-a manifestat tumultos, şi fructuos, e de precizat, acum mai bine de un secol şi care, se dovedeşte, mai e aptă de imbolduri novatoare în motricitatea creatoare universală, de propulsie întru diversitate. Suflul fenomenologiei avangardiste nu poate fi clasificat, clasat şi „închis“ în arhive, el propagându-se activ în practicile artistice, inventând noi mijloace creatoare, cultivând – ca dat primordial – multiple forme de gândire şi acţiune, stimulatoare de imaginaţie şi acţiune creativă. Pentru că, prin menirea sa întru… supravieţuire şi permanentă contemporaneizare, arta resimte predestinat necesitatea înnoirii, iar avangarda este fenomenologia, ziceam, ce reprezintă prin sine însăşi organul (şi… orga!) primenirilor sui generis. Astăzi se poate răspunde cu certitudine la interogaţia, dacă avangarda ar fi ultimul mit din istoria literaturii, artelor. Nu, nu este. E ceva ce pare a se… demitiza, reintrând, după o sută de ani trecuţi de la tumultoasele sale începuturi, în atenţia şi practica tot mai multor creatori, tot mai multor persoane ce se interesează de artă, ca istorie şi prezent, ba chiar şi perspectivă.

Odată ce avangarda nu prea este „alintată“, şi azi, cu atenţia mulţimilor, în ce mă priveşte, în modestia activităţii mele scriitoriceşti, când stau şi cumpănesc, îmi vine să constat că parcă nici nu ar fi fost şi nici nu sunt, totuşi, (chiar) puţini cei care îmi cunosc cărţile. Şi ei nici nu ar trebui să concureze, ca număr, cu cei care se mai încântă de rimări mioritice (spoken word artist, cum zic americanii, odată ce au ajuns şi pe la noi…), de sonorităţi patriotarde bubuitoare. Fiecare cu propria creaţie, abordare. Cu propriul succes sau eşec. Cu propria valoare. Nu?

Din alt unghi de apreciere, parcă aş putea spune cu ceva mai multă certitudine cine nu ar fi cititorii cărţilor noastre. Pornind de la premisa că, aşa cum nu au citit poezie bieţii rufoşi-nevoiaşi de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, la fel nu citesc poezie nici îm-blugi-aţii rufoşi de bună voie şi „de lux“ din prezentul secolului XXI.

Cum nu au citit poezie tatuaţii abundent din triburile din junglă, aşa nu citesc poezie nici tatuaţii-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc şi pilesc pe la terase, prin baruri.

Cum nu citeau poezie papuaşii, care îşi puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuşteţe în nas, pe limbă, pe… olimburic sau chiar mai jos de acestea, în locuri intime (…ruşinoase, se zicea cândva.)

Despre politicienii de azi ca posibil cititori de poezie nu e absolut nimic de vorbit. La acest capitol, cei mai mulţi dintre ei sunt, pur şi simplu, tufă, ba chiar tufăriş. Nici nu face să le aminteşti (pentru că îi… jigneşti!) că prim-ministrul britanic Winston Churchill a scris cărţi, a fost chiar laureat al Premiului Nobel pentru Literatură! Iar una din superbele, competentele antologii de poezie franceză o semna Georges Pompidou, fostul preşedinte al Republicii Franceze care, de altfel, avea mulţi prieteni printre oamenii de cultură. Iar el nu a fost o excepţie. Un poet de excepţie a fost Léopold Sédar Senghor, preşedintele Senegalului…

Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroşi. Uneori, doar se credea că ar fi. În fond, poezia, inclusiv capodoperele genului, rămâne cunoscută totuşi de un număr restrâns de persoane, în primul rând de câţiva exegeţi. Credeţi că masele largi de cititori au habar de epopeea „Ghilgameş“, de „Iliada“, „Odiseea“, „Maldoror“, „Florile răului“, „Mureşan“, „Odă în metru antic“?… Să fim serioşi: în acest caz, masele largi sunt foarte… restrânse, fiziceşte, şi înguste la… (dar las neterminată această vorbă…). Credeţi că Divina comedie are un număr de cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe… E aici ceva analog cu muzica grea, clasică. Mai mulţi au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la ţârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.

Prin urmare, să nu ne facem iluzii că poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderenţă a preferinţelor, dar mai ales a înţelegerii multor cititori. Organul societăţii cititoare, ce ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a rămas, tradiţional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători şi indiferenţi faţă de posibilele revelaţii sufleteşti, ce ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere şi micii.

Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste aşternute peste opacitatea poporului. Însă, după ceva ani trecuţi, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieşit din incultura comunistă, pentru a trece în incultura facebook-istă, aşternută de asemenea peste opacitatea maselor.

E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulţi cititori sunt preocupaţi de a-şi perfecţiona (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreţi) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii în funcţie de particularităţile contextuale ale epocii sau stilisticii legate de şcoală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.

Iar câte un poet înţelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine şi pe alţi confraţi consolându-i: „Nu mi-e milă de poeţii care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeţi. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, aşa cum un surdomut din naştere nu poate aprecia importanţa sunetelor… Oamenii care nu sunt în stare de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieţii, se condamnă singuri la infirmitate voită“.

Bineînţeles, direct sau implicit, autorii încearcă să dialogheze cu potenţialii cititori, adresându-li-se, direct sau implicit, înainte de toate contând pe cei mai sensibili, mai familiarizaţi, chiar poate… înrudiţi cu literatura. Nu sunt printre cei care ar ţine de excepţie, din vreme în vreme conştiinţa luminându-mi-se cu laconice cuvinte, adresate potenţialilor cititori. Încă în adâncile mele juneţi o astfel de adresare o făceam ca şi cum indirect, scriind: Poezie dulce-amară,/ pe nimeni nu l-ai făcut/ cu adevărat fericit,/ ci – mulţam şi pentru atât –/ mai puţin nefericit l-ai făcut. Între timp, s-au schimbat epocile, chiar secolele; între timp, s-a schimbat însuşi… timpul, ca viziune estetică, filosofică, existenţială. Şi, fireşte, e oarecum altul, ca percepere şi selecţie, să zic, eventualul cititor, cu care am încercat să comunic, sper pe înţeles, (şi) prin următorul poem: Pentru sănătatea dumneavoastră/ evitaţi excesul de sare/ zahăr şi grăsimi/ consumaţi zilnic minimum 2 litri de apă/ şi citiţi cel puţin două poeme.// În genere/ este bine să ştiţi că/ excesul de poezie/ nu dăunează sănătăţii dumneavoastră/ ci din contra.

Cum s-ar spune, dialogul continuă… Iar în cursul lui e tot mai greu să eviţi a-ţi exprima tristeţea, că nu ar fi, totuşi, ceva în ordine într-o societate, în care nu e ruşine, dacă atâta lume nu citeşte cărţi. Sigur, fără de cărţi, viaţa e cu mai multe păcate, e pe jumătate…