ŞTEFAN MELANCU, UN ROMAN ÎN TRADIŢIA TRANSILVĂNEANĂ

Cornel Nistea ilustrează în proza contemporană cazul scriitorului care a debutat greu şi cu mare întârziere în celălalt regim – la peste patruzeci de ani, cu volumul de proză scurtă Focuri în septembrie, 1984, cenzurat la apariţie, în condiţiile impuse de regimul politic de atunci. A urmat apoi o lungă perioadă în care nu a mai publicat nimic, revenind însă în forţă începând cu anul 2000; după acest an, o adevărată bornă a carierei sale scriitoriceşti, autorul scrie şi publică într-un ritm susţinut – proză scurtă (reluarea întregită a volumului de debut, sub un alt titlu, Papagalii mei adoraţi, urmat de altele, Ultimul în Eden, Vânzătorul de apă colorată, Ieri a fost duminică, Iar nimic în cutia poştală. Schiţe, nuvele, povestiri), interviuri, publicistică literară şi cronici (precum Tragismul exilului românesc sau Însemnări critice), scrieri de călătorie şi reportaje, pagini de jurnal şi memorii (Jurnal. 1977-1984), alături de câteva romane (Inocenţa şarpelui, Ritualul bestiei, Întâlnirile mele cu Orlando şi Vedenia, acesta din urmă apărând în 2020, la Editura Şcoala Ardeleană).

Sub aspect tematic, proza lui Cornel Nistea, partea cea mai solidă între scrierile sale, are ca trăsătură definitorie predominanţa spaţiului rural, prin aceasta autorul aşezându-se într-o anume continuitate a prozei ardeleneşti pe linia Slavici – Rebreanu. Iar ultimul dintre romanele publicate, Vedenia, asupra căruia ne vom opri în continuare, certifică tocmai acest fapt. Acţiunea, structurată în paisprezece capitole, este plasată într-un sat transilvănean, Munceluş, iar protagonistul, Haralamb, un văduv bogat, aflat la o vârstă încă tânără, este, ca şi celelalte personaje care gravitează în jurul lui, structural integrat unei existenţe de tip rural. Haralamb aparţine ţăranilor avuţi, cu argaţi şi moară, are o familie închegată cu doi copii, după ce se căsătorise din dragoste cu Sarună, a cărei moarte însă, cu doi ani în urmă, îl aruncă în deznădejde şi suferinţă. Îmbolnăvit şi lăsându-şi în paragină gospodăria, îşi revine însă în cele din urmă, ajutat de sora sa, Miruna, şi ea văduvă, reapucându-se de muncile câmpului şi de punerea în rânduială a gospodăriei. Legătura cu pământul pare a fi pentru protagonist una definitorie. Chiar dacă se simte cu totul însingurat după dispariţia soţiei sale, acesta nu-şi îndepărtează de sine ceea ce pare a-l defini mai presus de orice, munca şi roadele pământului – aşa cum o arată chiar debutul romanului, când, abia ieşit din boala ce l-a ţintuit „două săptămâni“ la pat, Haralamb „îşi plimbă privirile peste lanul de porumb şi tarlalele cu grâu şi secară de peste râu, care dăduseră în pârgă“, sub aceeaşi privire fiind pus şi finalul romanului, cu imaginea treieratului recoltelor, sub „zgomotul grozav ce-l făcea batoza şi zarva lucrătorilor de pe arie“. Se adaugă acestor elemente specifice spaţiului rural şi alte aspecte tematice, precum moara satului, ţarinile şi zarva secerişului – acesta din urmă constituindu-se într-un indiciu etnografic specific vieţii tradiţionale.

Dincolo de astfel de repere tematice, sunt însă câteva elemente care conferă o anume specificitate şi intrigii acţiunii, şi stilisticii sub care este proiectată problematica romanului. Definitorie, în acest sens, este construcţia protagonistului, diferită de imaginea cu care ne-am obişnuit din proza ardelenească tradiţională. Proiecţia lui Haralamb, ţăran bogat şi legat organic de pământul pe care îl lucrează, având o relaţie lipsită de antagonisme existenţiale cu semenii săi, este întregită cu o trăsătură ce pare a ieşi din tiparul unei existenţe rurale obişnuite, fapt pe care naratorul ţine să o ilustreze încă din primele pagini: o predispoziţie sufletească aparte, asociată visării şi trăirilor intense. O atare predispoziţie incumbă prezenţa subtilă a unei aure de mister în existenţa protagonistului – aură ce întreţese însăşi trama narativă şi sub semnul căreia poate fi pus însuşi titlul romanului: vedenia, sub care naratorul îl aşază pe Haralamb. Începutul romanului (capitolul O vedenie la pârleaz) construieşte amănunţit tocmai această aură, devenită axa în jurul căreia se va aşeza un nou parcurs existenţial pentru protogonistul acţiunii. Pentru aceasta, naratorul introduce, într-un mod subtil, infuzia unui element aparţinând mitologiei de sorginte biblică şi totodată mitologiei populare, asociat, în dreptul lui Haralamb, cu numele frumoasei sale vecine, Rusalina. Numele acesteia trimite spre una dintre cele mai cunoscute sărbători din calendarul tradiţional (Rusaliile) şi totodată spre motivul ielelor din imaginarul popular. Întregul prim capitol ilustrează, în subtextul său, o astfel de înţelegere a trezirii protagonistului la o nouă viaţă, şi totul sub semnul tutelar al privirii (verbul a privi, cu întreaga sa polisemie, având o pondere considerabilă în economia textului, fiind prezent de şapte ori în primele două pagini): trezit din boala îndelungată a suferinţei pentru soţia sa dispărută, Haralamb o vede, spre surprinderea lui, pe Rusalina, vecina de dincolo de zăvoi, trecând pârleazul în drumul ei spre „izvorul de sub cei doi fagi bătrîni de pe răzorul grădinii lor“. Din acest moment, totul va pendula între real şi imaginar în trăirile protagonistului, percepţia vederii Rusalinei fiind asemenea unei iele, o vedenie care-i tulbură starea existenţială de până acum: „I se păru că nu vede bine. La pârleaz, voind să treacă gardul, era Rusalina, vecina de dincolo de zăvoi“. Sub această aură a vedeniei, şi a privirilor reciproce sub semnul surprizei (ea privind „mirată la bărbatul încă tânăr“, el, la rândul lui, nemaifiind „sigur dacă în vârful gardului era cu adevărat o femeie sau o arătare“), se ţese o poveste de dragoste plasată pentru început într-un spaţiu cvasiedenic (grădina cu pomul din care Haralamb îi ia merele dăruite Rosalinei şi apoi, mai târziu, izvorul, cu o simbolistică aparte, la care se vor întâlni), într-o aşteptare marcată de suspans şi încărcată de o senzualitate incitantă şi un erotism difuz. Stilul indirect liber folosit de narator uşurează înţelegerea lumii interioare a cuplului pe cale de a se forma, amândoi, şi Haralamb, şi Rusalina, dezvăluindu-şi impactul întâlnirii lor neaşteptate: Rusalina, femeie căsătorită cu un bărbat printre cei mai săraci din sat, cu gesturi aparent reţinute, iar Haralamb find acaparat de trăiri surprinzătoare pentru el („Curând, o fierbinţeală ciudată îi cuprinse tot corpul, iar lumea începu să se învârtă cu el.“ ), pornind spre izvor pe urmele ei şi sub semnul vrajei acesteia („Spre răzor i se păru că i-a găsit urmele, se aplecă şi vru să le mângâie, dar o sfială neînţeleasă îl opri. «Doamne, îşi zise, doar femeia asta nu mi-a furat minţile?!…»“). Vraja vedeniei, Haralamb o păstrează în el zile întregi, culminând apoi cu vederea Rusalinei goale, după baia din apa râului (în capitolul Nimfa), o scenă încărcată de erotism cu o semnificaţie aparte, dezvăluind, în subtext, forţa transformatoare a iubirii. Pentru că, pentru Haralamb, care îndrăgostit de Rusalina şi iubindu-se apoi cu ea în casa ei şi sub ochii soţului ei, o astfel de iubire pare a-l readuce la viaţă. Cu încălcarea, păcătuind, a unei anume moralităţi în arealul existeţei rurale, pe care însă naratorul e departe de a o sancţiona (aşa cum s-ar fi întâmplat în proza lui Slavici, de pildă). Mai mult, protagonistul, trezit din vraja de început, dar rămas îndrăgostit în continuare de Rusalina (întâlnindu-se pe ascuns, invitând-o la secerişul grâului şi cumpărându-i „cojocelul şi basmaua“ din târg), nu se pierde sub nicio formă în hăţişul unor complicate trăiri, având forţa detaşării şi văzându-şi de gospodărie. Odată trecută vraja, umbra misterului însă va continua să stăruie alături de imaginea Rusalinei, romanul încheindu-se sub această notă: rămasă văduvă, după moartea soţului ei care, simţindu-se înşelat, îşi află sfârşitul spânzurându-se: „Rusalina nu mai fu văzută prin preajmă. Se povestea în sat că cineva ar fi văzut-o umblând pe câmp, încălţată cu ghetele noi, îmbrăcată cu cojocelul pe care i-l cumpărase la târgul din 20 octombrie Haralamb, pe cap cu basmaua înflorată ce-i ascundea cosiţele de femeie măritată. Murmura întruna un cântec. Cică ar căuta iarba uitării“.