VALENTIN CHIFOR, MAGIA CATHARTICĂ A AMINTIRILOR

„Suntem lumânările care ard pentru cei care dăinue în noi.“

(Monica Pillat)

Scriitoarea Monica Pillat (poet, prozator, memorialist, traducător, autoare de „cărţi-dialog“, îngrijitor de ediţii recuperatoare din memoria colectivă a familiei) perpetuează cu graţie literară o glorioasă ascendenţă ca nepoată a bunicului patern, poetul canonic Ion Pillat, şi fiică a lui Dinu Pillat, romancier, critic, exeget al lui Dostoievski, Ion Barbu, discipol al lui G. Călinescu. Autoarea pariază mereu pe iubire, redempţiune, pe imaginaţia speranţei, pe darul rezonanţei afective. Îndeosebi în volumul Ceasuri de demult, Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2021 (ediţia a treia, augmentată cu preţioase documente evocative), autoarea recurge la omagiul postum (viaţă-moarte nu-s disjuncte) al unui copleşitor tezaur sentimental, mod de a veghea scriptural „vâlvătaia amintirii“ colorată nostalgic, încât paginile degajă o rară luminozitate din sublimarea poematică a suferinţei. Asistăm la o generoasă explorare a memoriei personale. Creaţia, scrisul (confesiunea, retrospecţia) îşi reconfirmă mereu rolul soteriologic – mod de salvare, eliberare, mântuire. Cititorul devine părtaş al unui autobiografism fără artificii de ficţiune. Scriitoarea asociază autobiograficul şi istoria traumatică a anilor ’50, „obsedantul deceniu“, oferind „amintiri“ de viaţă şi familie, o experienţă trăită, pecete a veridicităţii. Monica Pillat ia asupră-şi durerea fiecăruia, acoladă generoasă de fiinţe dragi (părinţii, tatăl, Dinu Pillat, mama, bunicii – Ion Pillat şi soţia lui, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, unchiul etc.), mănunchi uman care relevă boeria autentică a familiei (legătura cu Brătienii, dinastie politică glorioasă a istoriei noastre), încât îşi îmblânzeşte astfel durerea. Iertarea este desigur mereu posibilă, oricât de atroce a fost suferinţa.

Ceasuri de demult scrutează relaţia volatilă dintre vinovăţie şi izbăvire. Autoarea evită prin armonia, echilibrul percepţiei grundul amărăciunii, deşi gustul de cenuşă al dezastrului sufletesc n-o ocoleşte. Ceasul mărturiilor surprinde copilăria autoarei în epoca de după al Doilea Război Mondial, flanările alături de părinţi prin Bucureşti (pe dealul Mitropoliei, Parcul Carol, Mănăstirea Antim, Calea Rahovei sau pe Dealul Spirii către cartierul Cotroceni), lecturile iniţiatice (de la basme la Arghezi, Blaga) ale tatălui pentru odrasla iubită, stimulându-i saltul, din cotidianitate în fantezie, în creativitate. Textul este implicit şi o privire retrospectivă asupra propriei deveniri umane, scriitoriceşti, reeditare a proverbului „aşchia nu sare departe de trunchi“. Privilegiu destinal, memorialista a crescut în preajma unor oameni fabuloşi, elita intelectuală şi culturală a epocii. O întreagă galerie umană viază în pagini – portretistică excelentă dedicată prioritar membrilor familiei. Cartea valorifică informaţii din Arhiva CNSAS (600 de pagini) – dosarul penal al sinistrului proces în care e târât lotul Noica – Pillat din galeria dramatică a prigoanei elitelor intelectuale în marasmul totalitarismului comunist. Dinu Pillat, victimă a regimului represiv, a fost acuzat de „înaltă trădare“ (pentru Aşteptând ceasul de apoi, roman ostracizat, socotit subversiv, inspirat din psihoza legionară, moment de ruptură al interbelicului românesc puţin abordat de scriitorii noştri, dar şi pentru contactul cu un pretins spion britanic care-l ajutase pe Ion Pillat în traducerea lui T.S. Eliot etc.). Decizia Tribunalului Militar stipula douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică, zece ani de degradare civică. „Inculpatul“ a efectuat cinci ani la Jilava, Gherla, Aiud, fiind „amnistiat“ în 1964. G. Călinescu, independent de derapajul său oportunist de după 1944, jubilează la vestea eliberării din detenţie a fostului său student, ulterior asistent la facultate. Dinu Pillat a beneficiat de mentoratul genialului, fugosului critic, care-l salvează uman, profesional prin reintegrarea lui la Institutul de Istorie Literară şi Folclor. Cei apropiaţi familiei Pillat au fost prieteni statornici ai tatălui, creatori, diferiţi ca personalitate/temperament, o lume fascinantă din care nu lipsesc, fie şi prin tuşe portretistice, poeţi, prozatori, critici, istorici literari, eseişti, artişti, de la Rebreanu, Sadoveanu, G. Galaction, Dan Duţescu, Şerban Cioculescu, Barbu Cioculescu, Ion Zamfirescu, G. Muntean, Teodorenii, Emil Botta la Ştefan Augustin Doinaş, căruia Ion Pillat i-a fost model şi mentor, Al. Sănduescu, Marin Bucur, Caraion, Sorescu, Ivasiuc, Nemoianu, Mircea Anghelescu, dar şi prietenia cu Tagore, laureatul Nobel, Alexandru Philippide, Cella Delavrancea, Florica Musicescu, Ioana Celibidache etc. Apar, desigur, reprezentanţi ai „generaţiei pierdute“, victime ale urgiei istorice – Noica, V. Voiculescu (serile de neuitat a lecturilor în casa medicului-scriitor care a cunoscut Gulagul românesc alături de cei din Rugul Aprins), Streinu, Anania, Balotă, Steinhardt, Alexandru Paleologu etc. Calificările, adjectivările memorialistei sunt mereu calde, generoase, palpită de viaţă. Cei evocaţi impun prin vocaţia generozităţii, prin înţelegerea suferinţei, prin impactul dimensiunii abisale a fericirii. Dinu Pillat excela în exerciţiile „de memorie şi iubire creatoare“. În elanu-i altruist se revendica de la un model – „Doamne, de aş putea ajunge în viaţă nici un Zola şi nici un Dostoievski, ci doar un om ca prinţul Mîşkin“. Mama – Cornelia Pillat, obligată să divorţeze pentru a-şi menţine serviciul, capabilă de sacrificul suprem, îl sidereză pe un ofiţer pretinzând că îşi va aştepta soţul („L-am aşteptat 2 ani şi o să-l mai aştept 23 (…)“. Bunica maternă a avut parte şi ea de surghiun la Miercurea-Ciuc. În precara-i locuinţă, filosoful Noica recurge la gesturi de mare senior. „Omul îşi întrecea opera. Era în el un aliaj fascinant de exigenţă şi generozitate, de elan şi sfială, de modestie şi fală împărătească“. Deşi traversase iadul închisorii, Nicu Steinhardt a ieşit din temniţă la lumină, întărit, botezat ca monahul Nicolae („Omul iradia vioiciunea, avea o prospeţime copilărească în reacţii, gata să bată din palme cu încântare la auzul unei idei originale, (…). Acest bătrănel zvelt, cu pasul iute şi cu ochii măriţi de uimire, trăia cu frenezie fiecare clipă.“). Fidelul prieten, George Muntean, îşi cucereşte anturajul prin verva, vraja povestirilor sale de factură ludică, rablaisiană. Paginile devoalează afinităţi şi legături de suflet (Monica în raporturile cu Şerban Cioculescu şi cu fiul său Barbu) sau surprinzătoare compatibilităţi culturale, estetice (relaţia Ion Ianoşi – Dinu Pillat), prin capacitatea de a depăşi viziuni antagonice în exegeză (coincidentia oppositorum) sub impactul transfigurator al geniului dostoievskian. Se instituise practic o punte emoţională între monograful romancierului rus şi autorul eseului Dostoievski în conştiinţa literară românească (tip de complementaritate între optica critică a unui liber-cugetător, materialist şi fervoarea unui creştin). Poeta Monica Pillat recurge inclusiv la demersul istorico-literar, reconstituirea documentară prin excerpte epistolare şi diaristice, prin edificatoare note infrapaginale. Memorialista nu operează modificări ficţionale, preocupată doar de autenticitatea factuală. Emoţionantul flux confesiv recuperează narativ trecutul năruit al unei epoci atroce, tutelată de domnia Terorii. Personajele, energii senine, au parte de injoncţiunile decise de fractura istoriei, cunosc toată gama mecanismelor represive ale regimului comunist (procese politice, surghiun în propria-i ţară, detenţie, Canal, domiciliu forţat, umilinţe, degradări), fără a obnubila însă povestea lor profund umană, permanent în afara impulsului vindicativ. Registratura epică e fondată pe valori supreme: dragoste, prietenie, fidelitate, admiraţie, devotament, delicateţe, bun-simţ, sinceritate, solidaritate, prin care temperează tumultul suferinţei. Mod de surmontare a bolgiei nedreptăţii. Textura confidenţelor (o dreaptă cumpănă între riscul edulcorării versus acela al răzbunării) e îmblânzită de pregnanţa memoriei afective a celei care şi-a asumat rolul de martor. Monica Pillat prezervă viaţa celor dispăruţi, fiinţe dragi. Amintirea e balsamul salvator, memoria ca zestre, care devine/este „o formă de justiţie“ (Ana Blandiana).

Ceasuri de demult, demers scriptural testimonial, este o splendidă carte a ne-uitării, depozitară a memoriei durerii. Prin discursul ei confesiv şi mărturisitor, Monica Pillat le oferă celor dispăruţi şansa să trăiască, reiterare a unuia din rolurile literaturii. Orice poate fi ucis, în afară de memorie. Cartea filtrează o tulburătoare drama din vălmăşagul tragic al istoriei, resimţită ca un gen de katharsis.