MIRCEA MOŢ, O CARTE DESPRE SORIN TITEL

Prea puţin comentat faţă de profunzimea cărţilor sale, Dorin Ştefănescu, este adevărat, nici nu se arată dispus să facă nişte concesii unui cititor comod şi când spun aceasta mă gândesc la volume ca A treia dimensiune. Scene din lumea lui Bernanos (Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2019), Ultimul Schelling. Filosofie şi hristologie (Bucureşti, Editura Eikon, 2021) sau Înţelegerea divinului. De la Montaigne la Maine de Biran (Bucureşti, Editura Eikon, 2022). Cu un „remarcabil discurs hermeneutic“ (Mircea Muthu), Dorin Ştefănescu este autorul unor eseuri aflate în „descendenţa filosofiilor care concep interpretarea ca restaurare a sensului“, citind literatura „nu numai cu instrumentele filosofiei, ci şi ca un text care tematizează, în egală măsură, categorii ale filosofiei“ (Andrei Terian).

Prin Sorin Titel sau povestiri din lumea timpului (Bucureşti, Editura Eikon, 2022), demersul hermeneutic al lui Dorin Ştefănescu îşi dovedeşte o dată în plus marea flexibilitate în raport cu opera literară. În volum, prezenţa unui Merleau-Ponty (un citat semnificativ din acesta însoţeşte textul critic: „Ochiul vede lumea şi ceea ce lipseşte lumii pentru a fi tablou“) se face simţită printr-o permanentă trimitere la ochiul ce reţine imaginea de suprafaţă spre a o încredinţa spiritului, care o interpretează, conturând, cu atât mai evident în cazul lecturii lui Bernanos, o coerentă şi convingătoare „configuraţie“ interioară a operei.

Plasându-şi demersul în continuarea interpretărilor sale de hermeneutică fenomenologică, Dorin Ştefănescu se orientează „spre o naratologie subîntinsă de o fenomenologie a timpului povestit, aşa cum se prezintă ea ca temporalitate a manifestării, în complexitatea dinamică a formelor de expresie“. În naraţiunile lui Sorin Titel, Dorin Ştefănescu distinge ecouri „încă vii“ ale unor lecturi din Bergson, Husserl, Heidegger, cu al său Sein und Zeit, Merleau-Ponty (Ochiul şi spiritul), Levinas ori Georges Poulet (cu Studii asupra timpului uman), dar acestea sunt considerate „estompate, subtextuale“, fiindcă eseistul ştie că nu aici, la acest nivel, trebuie căutată substanţa literaturii în general şi a lui Sorin Titel în special. Autorul îşi propune să lase textul în libertate, căutând în ultimă instanţă „vocea nealterată“ a acestuia, acel fond de profunzime al unui univers imaginar pe care doar textul, prin recunoscuta şi acceptata libertate, îl poate legitima: „s-ar putea distinge pe alocuri, în viziunea de ansamblu, ecouri încă vii ale unor lecturi – din Bergson (…), Husserl (…), Heidegger (…) sau Poulet (…) – dar acestea sunt în mod deliberat estompate, subtextuale, căci nu pe ele am căutat să le punem în evidenţă. Dimpotrivă, prioritar în intenţia noastră a fost să lăsăm textul în libertate, să-i ascultăm vocea nealterată, povestirile pe care le deapănă şi modul în care ele structurează o insolită lume a timpului“. Totul cu „un anumit nivel de virtuozitate în practicarea demersului de tip hermeneutic, într-un limbaj critic autoconstituit, nelipsit de pregnanţă şi originalitate“ (Cornel Moraru).

Cartea lui Dorin Ştefănescu este structurată în trei capitole, Lumea ca tablou, De n-ar fi nu s-ar povesti şi Timpul şi relaţia, pe parcursul cărora „analiza se transformă pe nesimţite în sinteză şi conceptualizarea alunecă în reverie“ (Mircea Martin).

Sistematică şi riguroasă, fragmentară în măsura în care îl poate conduce spre totalitate, lectura autorului vizează nivelul tematic al operei şi ia în seamă cu dezinvoltură modalităţi narative specifice prozei lui Sorin Titel, „unul dintre marii uitaţi ai literaturii noastre“, cum îl consideră Livius Ciocârlie.

Lectura rămâne pentru Dorin Ştefănescu un fascinant exerciţiu de privire. Criticul descoperă întotdeauna imaginea, care contează pentru el ca un tablou, cu tot ceea ce presupune aceasta, în primul rând ca trecere a realului în alt univers, limitat şi săturat de semnificaţii datorate indiscutabil creatorului. Demersul criticului mizează indiscutabil nu doar pe recunoscuta libertate a textului de a-şi dezvălui, nereţinut, sensurile, ci, în egală măsură, pe deplina libertate acordată interpretului/criticului care crede în intenţia creaţiei mai mult decât ar crede în intentio auctoris: „Citind un roman sau privind un tablou, nu avem de-a face cu creatorul lor, ci cu creaţia dată spre citire sau privire“. Mai ales, Dorin Ştefănescu nu se îndoieşte de faptul că lectura este ea însăşi, în ultimă instanţă, act de creaţie, interpretul/comentatorul dovedindu-se, până la un punct, un autentic creator (Eugen Negrici îl considera pe interpret, pe bună dreptate, un coautor): „Căci lectura este şi ea artă, ochiul care citeşte ori priveşte îndeplineşte şi el un act creator. Nu ştim dacă personajul – sau autorul însuşi – a încercat să meargă până la capătul experienţei, dar acest aspect nici nu ar trebui să ne intereseze. Singurul lucru cu adevărat semnificativ este ceea ce ne spune textul, ce ne arată prin ce lasă să se subînţeleagă şi dă de gândit“.

Criticul nu are doar nereţinuta plăcere de a decupa în text „tabloul“, ci şi de a descoperi/impune „peisajul de dincolo“ (nu de mult mi-am rezervat plăcerea de a reciti Pages Paysages, volumul lui Jean-Pierre Richard!), spre care lectura se orientează cu promisiunea unei fascinante aventuri în interioritatea operei, acolo unde nu mai este valabil nimic din lumea reală (după cum scria Poulet în Fenomenologia conştiinţei critice). În asemenea situaţie, criticul trebuie să-şi creeze el însuşi repere în acest univers motivat de limbaj, repere pe care le va lua cu sine la revenirea la realitate, pentru a le impune ca posibilă ipostază a operei.

Pentru Dorin Ştefănescu un complex „simbolic al lucrurilor mărunte“ nu poate fi decât revelator. Tot ceea ce este uşor sesizabil contează pentru interpret ca un autentic punct de plecare: „Revelaţia inaccesibilului înseamnă tocmai accesul la peisajul de dincolo, dar un acces creat de acest peisaj, înlesnit de ceea ce se revelează, iese la lumină şi se aşază la vedere“. Autorul percepe vizibilul, ştiind că în proza lui Sorin Titel acesta deschide în ultimă instanţă perspective spre un alt orizont, pe care demersul analitic, profund şi plin de fineţe, îl evidenţiază la modul convingător. De aceea nu este deloc întâmplătoare intenţia criticului care, contemplând tabloul, descoperă dincolo de pelicula de suprafaţă a acestuia nebănuitele sensuri: „O boltă care adăposteşte peisajul, o întindere spre transcenderea posibilă. Dacă «cerul e cenuşiu la început, după aceea alb, un fundal neutru şi indiferent», punând doar cadrul creaţiei sau pânza de fond pe care se va urzi scriitura, acest început se împlineşte în sfârşit, într-o lumină care coboară dincolo de tablou, în ochiul celui care îl priveşte. În ultimă instanţă, vizibilul se arată aici ca invizibil, un incognito ce dă de văzut“.

Carte despre lumea timpului, volumul nu rămâne la nivelul unui tematism facil, fiindcă timpul pe care îl identifică Dorin Ştefănescu în proza lui Sorin Titel este „typos-ul discursului. Deşi manifestat în expresii particulare, acesta dă măsura universală a profunzimii unui timp care îşi conturează propria lume în imagini pe care cuvântul le prinde în zbor, înainte ca ele să dispară în uitare“. Chiar dacă nu o mărturiseşte, traversând modalităţi specifice lui Sorin Titel, criticul nu este deloc insensibil la semnificaţiile „timpului uman“ conturat de povestirile prozatorului, timp perfect motivat ca dimensiune a unei lumi pe care limbajul o fixează în orizontul imaginarului.

Profund şi seducător prin perspectivele pe care le propune, volumul lui Dorin Ştefănescu rămâne indiscutabil un autentic reper în receptarea critică a lui Sorin Titel.