DANIEL MARIŞ, NORII ŞI PURPURA

Ca o fereastră spre rădăcinile fiinţei, sensul călătoriei poetice a lui Cassian Maria Spiridon, pare-se, mai mult decât iniţiatic, din volumul său pietre albe pietre negre pietre roşii… ( Cartea Românească Educaţional, Iaşi,2022). „Un poet al ceremoniilor grave“ ( Horia Gârbea) într-o călătorie din fenomenal înspre „mistica logodnă“ dintre ficţiunea realului şi realitatea visului, investigându-şi simţurile ardente – făţiş şi pieziş. Memorie şi gând, pietrele – poate doar anticiparea umbrelor şi luminii, sporindu-le astfel puterile magice, o osândă a aşteptării, în tentativa asumării altor spaţii, ale abilităţii şi mistificării. Spectacolul acesta al vremelniciei fixează de fapt revelaţiile peste un timp al aparenţelor, dreptul princiar de a creea lumi eliberate de orice limite, o intropatie radicală, ca scop presupus: „piatră/ doar piatră/ toată în griul cenuşii/ străjuie ochii/ abia clipocind către cer/ în adâncul de mari limpezimi/ numai pietrele/ peştii/ cei mici/ şi cei repezi“. Andronigitatea pură din caruselul raţiunii în transă – dublă reprezentaţie – ar putea fi o proiecţie a proiecţiei, partea de inefabil ce produce înfiorările unei băuturi tari: „pietre negre/ peste pietre negre/ peste pietre albe/ peste pietre roşii/ peste vieţile/ şi peste toate morţile/ se înalţă/ se ridică movilă/ întunecă zarea/ călcată de valuri/ fără istorie“. Sunt nişte versuri alchimice, transfuzie suficientă – într-un simbol atât de complex ca şi cel al trecerii, al risipirii, dar nu este prea târziu… Uneori are loc o uşoară detaşare, un fel de închipuire a istoriei – e fetişul trăirii – aerată de ecourile instinctului de conservare, revelaţia neputinţei, fiindcă, nu-i aşa?, „rămânem prizonieri/ în anotimpul/ din care suntem parte“… Acum apare mai limpede – infernul este aici. Dincolo de atari temeri, secvenţele pe care poetul le „fură“ oglinzii prind contururi ferme, presupunând cel puţin o premeditare şi un „epidermic“ simţ al imponderabilului. Aşteptarea în care germinează acel ceva – ea este orologiul emoţiei poetice, arhetipul, acel fluid zămislit din încordarea simţurilor ce devoalează vegetaţia imensă: „tot cerul este dungat într-o culoare/ ce sfidează/ ca o vocaliză se anunţă noaptea… sunt viu/mă mir de această stare/ trecătoare… sunt mişcări ale sufletului/ ce împing trupul din albia prezentului/ în furcile durerii/ aici/ se trag linii/ se sapă tranşee/ pe creier/ definitive“. Motivul – fie el şi evident – al legilor naturale traficate prin intelect, ţine de cronologia identităţii şi, un apetit al avatarului funcţionând cu intermitenţe ce atenuează tot ceea ce se prăbuşeşte obosit pe culoarele memoriei. Pe fundalul vibraţiei de sine, rătăcirea convulsivă, ca toate celelalte sentimente, nu e întotdeauna dusă până la capăt… Visul nu se identifică cu variatele forme ale absurdului – persistă o anumită amărăciune ca o rană nevindecată, în afara tragicului. Este, dacă putem spune aşa, un soi de executor al eului, revelaţia neputinţei şi izbăvirea conştiinţei printr-o suspensie inductivă şi nu prin erori inconştiente. Privirea are acea vedere integrală, dar dincolo de toate meandrele… Pe de altă parte, se conturează o stare nostalgică, cu ierarhie suplă, se învârte, încercându-şi puterea magnetică – dovadă, înşişi paşii dinlăuntru, eul care se recreează, abia atunci vom fi liberi: „suntem pe o planetă/ unde oamenii/ tot mai numeroşi/ caută o altă locuire/ au renunţat la suflet/ la schimb cu strămutarea/ în golul ce neantul/ a-mbogăţit uitarea/ dispar/ neamuri după neamuri/ cotropiţi/ cu voia lor/ de alte stranii universuri/ ne stingem cu încetul/ ca o făclie/ în funduri de ocean/ mai pâlpâie un gând/ am fost/ sau nici atât/ un sâmbure de viaţă“. Încercările sunt tentaţiile înşelătoare… O balanţă a vieţii, o lege a compoziţiei yin/yang, modalitatea cinematografică, aproape, pentru un stop-cadru asupra speciei, în unghiurile sale ascuţite, însoţindu-se cu flacăra marilor pasiuni, dincolo de care întreaga evoluţie s-ar nărui. Nu mai există drum de întoarcere. E clar că acest blestem al trăirii este resimţit ca o coliziune, în primul rând, nu numai în ceea ce priveşte Cuvântul, substratul metafizic al simţirii şi rostirii, înainte de orice speculaţii alegorice. Dar astfel orice tălmăcire nouă răsună ca un tunet, cu sabia dreaptă, el taie: „peste Yin şi Yang/ zăpada nicicând nu se adună/ şi nici atunci/ când jur împrejur omăt se ridică/ oricât de grea ar fi/ şi de geroasă iarna/ se topeşte/ când peste ele se aşază/ troienele/ ce-şi cern făina/ din primordii/ cu fulgii ce urmează/ geometria marilor principii/ doar pentru Templul lui/ născuţi efemeride/ lasă în lumină permanent/ pe Yin şi Yang/ este locul/ unde albele îngheţuri/ nu-şi află odihna niciodată/ peste emblema împerecheată/ a celor două inimi/ încastrate-n pietre cubice/ orânduite în inelul/ înveşnicit în Învăţătorul“. Avem liantul care se ataşează mai bine spiritului decât materiei. Dualitatea. Întrucât pe celălalt îl putem lua drept altul.

Geografia acestor trepidaţii poate fi detectată în momentul genetic, al interferenţei – ca trăire în sfera unei alte intenţionalităţi – în măsura în care, prin actul propriu-zis al transcrierii, poezia nu-ţi mai aparţine şi nici, poate, însuşi mecanismul de a visa. De altfel, poetul scrie ca şi cum ar scrie pentru un singur cititor: „Dumnezeu – Creatorul perfect – Care ştiindu-se aşa, nu scrie şi El, la rându-i poezie, dar ar putea oricând să o facă“, spune Cassian Maria Spiridon. Între timpul dinamic şi cel imuabil, un salt pe care oricând îl faci îl poţi numi predestinare şi rămâi aşa suspendat, cu înălţări atât de „adânci“ în sine: „s-a dus întinăciunea/ de parcă n-ar fi fost/ s-a scurs lustrată/ prin canale/ din care apa Lethei/ îşi trage toată setea/ aprigei uitări/ aşa se scurge/ sângele şi carnea se topeşte/ trupul/ la şapte ani e altul/ doar sufletul/ în cuşca lui/ nestrămutat rămâne/ cuprins de visul/ unor aripi/ prin care să se înalţe/ în lepădare de haina pământească“. O recuperare a vidului din spatele cuvintelor, edificiul pietrelor albe, pure ale începutului. Cu toate făcând, până la urmă făgaş disoluţiei, singurătăţii – obsesie atât de penetrantă a negrului – pentru a păşi apoi pe calea roşie a jertfei, culoarea sângelui şi a obedienţei sale. De unde, este loc şi de izbăvire, deşi poate, fatala uzură pe care timpul o aduce fiinţei ar putea constitui temei de tragică întristare. Ajungem, astfel, la marele derizoriu – ştim pentru ce – dar imemorial minat de norii şi purpura teluricului. E cumva o reparaţie spre a reda obârşia venită din amintirea unei alte lumi cu dreptul temeinic de a aspira la condiţia divină: „imagini fabuloase din viaţa trecătoare/ urmează/ şi după ce/ nici umbra din noi/ nu rămâne“. Trăirea simultană, aici şi dincolo, în idealitatea sentimentului, presupune asumarea meticuloasă a timpului şi simbolurilor lui. Sublinierea convulsiilor sale ca poezie pare a fi o teroare abstractă, contrară spiritului – care nu exclude apartenenţa la o preexistenţă celebrată, după scop şi finalitate. Numai că, pentru acest pseudo-transfer existenţial – conform unei deliberări lucide: „se cere nas puternic/ nări mirositoare/deschise largi/ întru o bună cercetare/ a geografiei ce ne-mbracă“. Şi nu altfel în acest nemărginit al îndepărtărilor lente şi anevoioase, în ascunsele limanuri ale memoriei, doar acolo unde cu atâta simplitate „două stele în cer se iubesc/ se devoră una pe alta/ până când/ una sunt“. Frumuseţea stelelor căzătoare. Ori, puterea asta poetică, nesocotind, adică, o mulţime de deschideri posibile, se converteşte în opusul ei, produce şi degajează frisoane la căderea nopţii spre a-şi descătuşa imaginarul şi a presupune o altă faţetă a polului minus al existenţei. Foarte fragilă, dar deloc dispusă la concesii şi exuberanţe. Aşadar, de la respiraţie la împietrirea timpului – o antecameră a infinitului rarefiat – din cât este cu putinţă, în aceeaşi magmă genetică: „sunt cel ce nu mai sunt/ doar umbra unei umbre/ pe care/ nici soarele n-o ştie cerceta“. Calea regală a poeziei rămâne însă deschisă, piatra ce o pavează uşor şi plutitor străluceşte într-un mare fel doar dacă înţelegem rostul ei funciar, de germene al lumii. Dar asta înseamnă deja să priveşti necuprinsul…