CONSTANTIN CUBLEŞAN, „CUVÂNTUL MĂ IA CU EL ŞI MĂ ROSTEŞTE“

Personalitate complexă, autoare a peste zece volume de poezie, alte câteva de studii (consacrate unor scriitori de marcă: Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian), eseuri şi critică literară (Apocrife despre Emil Botta. Ecorşeuri), Doina Uricariu pune în lirica sa „luciditatea, melancolia austeră (uneori «agresivă»), dar şi verticalitatea morală, senzualitatea (adesea îmbrăcată în veşmintele cotidianului), precum şi feminitatea imanentă a viziunii şi a senzualităţii sale“, după cum o caracterizează Delia Munteanu într-un amplu studiu introductiv la antologia Un fruct de hârtie (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2022). Această bivalenţă creatoare nu pare a anula între ele planurile exprimării, ba dimpotrivă. Intelectualitatea discursului critic se răsfrânge ingenios şi discret în modalitatea confesivă a poemelor, numai că, dacă în cazul celui dintâi privirea este orientată în afară, înspre fenomenul literar ca formă de viaţă, în cel de al doilea, autoarea se investighează (se destăinuie) pe sine, privirile fiind îndreptate, coborâte spre trăirile interioare, de intimitate emoţională, într-o singurătate aurorală – „Retrage-te în tine, sărbătoare,/ singurătate, ţine-mi ochii goi,/ văd ceea ce visez că văd, e bine,/ un râu de miere curge în noroi.// Simt lanţul moale, sunt verigi de cârpă/ şi gesturi leneşe ne irosesc,/ chiar mugurii ce vor ţâşni din teaca/ acestor buruieni care tot cresc.// E-o cale lungă, val şi val desparte/ odihna apei dintr-un vechi vârtej,/ cândva o să-mi săruţi mişcarea pleoapei/ şi inima precum un fruct în vrej“ (Cândva o să-mi săruţi mişcarea pleoapei).

Poezia începuturilor, din primele volume, este marcată de o lucidă descoperire a febrilităţii actului maternităţii („Îţi voi spune că şi naşterea e o trufie,/ o spaimă, o durere fără reculegere,/ tu te bucuri de copilul nou,/ viaţă şi moarte în aceeaşi alegere“ – Hotarul cu troscot şi lună subţire, sau: „Privilegiu pierdut să naşti, să te-ndure/ trupul tău“), copleşitoarea responsabilitate (grija) pentru cel născut („Aerul te primeşte, îţi face loc, se goleşte de tine/ se despică uşor, se închide tăcut,/ peste trupul luând temperatura apei/ pentru baia copilului, de puţină vreme născut“ – Luând temperatura apei), totul descompus într-un joc al ingenuităţii banalului: „Tu ţii din nou o pietricică în gură,/ o molfăi bucuros cu dinţi de lapte,/ te chem să mi-o atăţi,/ mi-e teamă,/ o scuipi senin,/ imperiu-i la picioare/ şi iar începe viaţa“ (Alexandru copil).

Pe un alt plan, mai apoi, voluptatea integrării în natura crudă, proaspătă, devine metaforă existenţială: „Astfel, acum mă ascult,/ cu urechile treze la pândă,/ o vrabie aleargă pe câmp,/ în carnea mea cuminte şi blândă.// Subţire cărarea pe care te plimbi,/ cu mâinile-n cruce la spate,/ cu un fir de lucernă în ele/ ofilindu-se.// Tot mai subţire cărarea pe care te plimbi/ şi-ţi calci zeul firav în picioare,/ ca un braţ de lucernă/ ai învăţat să te usuci“ (Căpiţe cu fân).

Reflexivă şi meditativă, Doina Uricariu aduce, în acorduri grave, eminescianizând, o perspecivă a fatalităţii, solară totuşi, asupra morţii: „Tu moarte, despre care doar vorbim,/ meşteşugari, trăind pe apucate,/ te doare inima, când ne culegi/ din muşuroaiele sub noi surpate?// Ca nişte cioturi de porumb rămase,/ din lanul verde mai ieşim afară,/ stăm priponiţi în bulgării din preajmă,/ în zidul lor ce-ncepe să dispară.// Un nor înalt se scurge-acum la vale,/ munţii sunt dealuri, dealul e câmpie./ Învaţă-mă să mor. Coboară-n mine/ închipuirea c-aş rămâne vie“ (Închipuirea c-aş rămâne vie). Acelaşi sentiment, al dăruirii prin dragoste vieţii şi morţii deopotrivă, se revelează adresându-i iubitului un soi de jurământ/mărturisire de sine pasională: „Şi-n clipa de acum semăn cu mine/ şi chiar de simt ceva mai trecător ca umbra,/ când mi-ai întins paharul plin cu apă,/ am vrut uitând de el să sorb din tine.// Mi s-a părut că trupul de care-mi este frică/ şi-l veştezesc vestindu-i doar pustiul/ e dintre toate-n agonie viul,/ ce-mbrăţişând şi moartea va fi mică,/ cel mult cât o stafidă lângă struguri/ şi în nisipul lumii o mărgică“ (Aceeaşi scară a îmbrăţişării).

Metaforismul parabolei aduce în toată lirica aceasta un sentiment religios ce dă demersului meditativ o profunzime mitologică, evocator în universul sacru al metafizicii biblice pe care şi-o asumă destinal: „Dai piept cu mulţimile,/ aşternându-şi hainele în cale,/ cu veşmintele lor aşezate, ca să calci pe ele,/ cu drumul acoperit de frunzişul de ramuri tăiate,/ pe care plesnesc mugurii verzi şi se sfâşie coaja,/ piele de piele“ (Dai piept cu mulţimile). E o necontenită rafinare a trăirilor într-un univers interior („Povestesc despre mine“, „mă joc cu iluzia“) în care se cristalizează, se sedimentează pentru veşnicie poezia: „Cu mâna încet răsfoiesc un copac,/ Cartea din el ne ameninţă oare.// Paginile ei se aşază în liniştea lor,/ mă aşază literă lângă literă, în cuvinte,/ nu mai duc lipsă de nimic,/ ca un alfabet uitat în morminte.// Cuvântul mă ia cu el şi mă rosteşte“ (Corectând durerea în şpalt).

Poezia Doinei Uricariu este eminamente confesivă, perspectiva din care îşi poetizează stările emoţionale e una oarecum narcisită; e o necontenită întoarcere spre sinele interior, cu delicateţe şi graţioasă ingenuitate. E şi coordonata pe care se aşază jurnalele sale de călătorie, poetice în substanţa lor de intimitate. În acest sens se şi exprimă într-un interviu recent: „Am scris câteva mii de pagini de Jurnale încrucişate, cum le numesc eu, un nou concept de jurnal bazat pe felul în care memoria mea se completează, ca o integramă, când scriu despre momente din viaţa mea, călătoriile mele prin lume şi prin toată America, despre oameni pe care i-am cunoscut sau cu care mă văd, despre artă, literatură şi muzică. Dar scriu şi multe poeme în aceste pagini de jurnal. Apoi le extrag, precum căutătorii de aur, din fişierele mele (…) Pentru mine, poezia rămîne aurul din care fac tot soiul de aliaje“. În asemenea aliaje se află şi poezia dramatică a înstrăinării: „Ce poate fi plecarea mea din ţară,/ atunci când te aşezi resemnat în toate/ şi ca o pasăre zburând spre moarte,/ uiţi că ai aripi, te scufunzi în gheară,/ şi trupul ţi-l aduni în tot ce te desparte/ de cer şi vântul ce te împresoară“ (Exil).

Febrilă şi delicată, de o senzualitate reţinută, Doina Uricariu îşi prefigurează poetic drumul existenţial, ca într-un/într-o veritabilă programatică mărturisire de sine în creaţie: „Pe dibuite să mergi,/ cum umblă orbii pipăind lumina în întuneric,/ să urci şi tu scările/ mai încet decât suie coarnele melcului cerul,/ şi să deschizi uşile cerului ce ţi se închid,/ când snopul de iarbă ţi se aruncă în braţe ca fierul// Să-ţi simţi pe creştet şăgalnic creştetul lui/ care fuge apoi ca un cuţit în măruntaie,/ să ţi se spargă sufletul aşteptându-l,/ ca o coajă de ou cu puiul umed în straie.// Să nu mai poţi şi, aşa, în nevolnicul ceas,/ când te năpădeşte ceaiul de muşeţel/ din părul unei Madona,/ să intri în tine cum se sparge marea de-un vas/ şi să auzi: «Si entre solo per la confessione»“ (Si entre solo per la confessione).

În lirica noastră actuală, Doina Uricariu aduce acea gravă perspectivă de interiorizare a trăirilor ce pare a fi străină altor poeţi mai recenţi. Neliniştea meditaţiei despre sine într-o lume bulversată prin care trece, are darul de a colora sentimental paleta poetică a interpretărilor universului mundan în care se oglindeşte cu febrilă emoţie, delicateţe şi sinceritate.