CRISTIAN VASILE, ANDREI OŢETEA – O BIOGRAFIE INTELECTUALĂ

Andrei Oţetea este din mai multe motive un caz provocator pentru cercetătorul care ar încerca să îi reconstituie biografia. În primul rând, reputatul istoric şi profesor trecut prin mai multe regimuri politice ne-a lăsat puţine mărturii memorialistice. În al doilea rând, parcursul său profesional, politic şi cultural-ideologic ridică multe semne de întrebare: deşi poate fi asociat cu stânga intelectuală, cu gruparea de la Viaţa romînească şi cu o aripă a PNŢ, legată de organizaţia din Iaşi, pe Andrei Oţetea îl întâlnim şi în înalta birocraţie cultural-artistică a unor guvernări de extremă dreapta (pentru un timp a fost chiar director al Teatrului Naţional din Iaşi, sub regimul Antonescu). Ca totul să fie şi mai complicat, aparent, autorităţile regimului comunist au trecut relativ uşor peste acest detaliu biografic (care în alte cazuri poate ar fi generat acuzaţii vehemente de colaborare cu „dictatura militaro-fascistă“ cu implicaţii uneori penale) şi l-au promovat în două rânduri (în 1948 şi în 1956) ca director al principalului Institut de Istorie al Academiei Republicii Populare Române (viitorul Institut de Istorie „N. Iorga“). Foarte recent, un tânăr istoric ieşean a încercat să treacă peste acest gen de dificultăţi de restituire istoriografică şi a publicat un volum solid, extrem de bine documentat, la origine o teză doctorală – Marian Hariuc, Andrei Oţetea. Un spirit al Sorbonei în România secolului XX, Editura Mega, Cluj Napoca, 2022, 616 pag.

Marian Hariuc, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, a studiat în nu mai puţin de 12 arhive şi biblioteci care păstrează documente relevante privind viaţa, activitatea profesională şi gândirea lui Andrei Oţetea (inclusiv la Biblioteca Judeţeană Astra din Sibiu, instituţie care adăposteşte un întreg fond documentar Oţetea). Această colecţie specială este, de altfel, şi marea revelaţie documentară adusă de volumul datorat lui Marian Hariuc, o lucrare ce încearcă să epuizeze sursele disponibile – inclusiv cele de istorie orală (autorul a purtat convorbiri cu rude şi cunoscuţi ai lui Andrei Oţetea, între ei: Coman Oţetea, Nicolae Manolescu şi Şerban Papacostea). Cel din urmă a fost unul dintre cercetătorii care s-au aflat în imediata apropiere a lui Andrei Oţetea şi care, de multe ori, s-a identificat cu cauzele istoriografice apărate de directorul Institutului de Istorie, îndeosebi între 1956 şi 1970.

La începutul anilor 2000, am avut onoarea să îl cunosc pe profesorul Şerban Papacostea (1928-2018) şi pot spune că într-o discuţie mai lungă pe care o purtai cu regretatul medievist era aproape imposibil să nu se ajungă la un moment dat şi la subiectul Andrei Oţetea, ilustrul său predecesor la conducerea Institutului de Istorie fondat de N. Iorga. Inclusiv prin exploatarea acestui gen de surse orale, meritul major al lui Marian Hariuc este acela că a acoperit aproape toate momentele istoriografice, culturale şi chiar politice relevante pentru biografia intelectuală a lui Oţetea: puternica legătură cu Sibielul în care s-a născut; şcolaritatea transilvană; perioada petrecută în Basarabia (trecută sub tăcere după 1945); anii de formare de la Sorbona; cercetările istorice privitoare la Guicciardini şi la Renaştere; accederea la catedra universitară ieşeană şi conflictele din spaţiul academic; direcţiunea Teatrului Naţional din Iaşi; formaţia istoriografică marxistă; participarea la comisiile de epurare universitară instrumentalizate de Partidul Comunist după 23 august 1944; calitatea de „tovarăş de drum“ probată şi în calitate de membru important al Partidului Naţional Popular/PNP, formaţiunea ce evolua în siajul PCR; mutarea la catedra universitară de la Bucureşti şi promovarea în Academia reformată în sens comunist; conflictele cu Mihail Roller, Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu şi, în fine, misiunile politico-istoriografice primite de la guvernarea Gheorghiu-Dej materializate prin editarea în 1964 a însemnărilor despre români ale lui Karl Marx, eveniment menit să sublinieze odată în plus, în plan cultural (şi nu numai), distanţarea de sovietici.

Cercetarea riguroasă derulată de Marian Hariuc surprinde inclusiv (re)scrierea de-a lungul timpului a unor teme istorice (răscoala din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu), precum şi aplecarea lui Andrei Oţetea spre istoria universală („atracţia universalistă“ – pp. 211-248). În plus, datorită istoricului ieşean putem distinge două trasee cumva distincte în cazul unor colegi de generaţie – Andrei Oţetea şi Lucian Blaga. Cei doi s-au cunoscut foarte bine şi s-au intersectat în mai multe ocazii. Pe de-o parte, Oţetea a supravieţuit în poziţii importante sub mai multe regimuri politice, uneori de sens opus, reuşind chiar integrarea în înalta birocraţie culturală comunistă. De cealaltă parte, pentru mult timp, Blaga a fost practic interzis şi ca filosof, şi ca poet sub guvernarea Gheorghiu-Dej, o perioadă planând chiar riscul arestării sale (fusese subsecretar de stat în cabinetul Goga, iar în anii 1950 era suspectat de asociere cu grupuri subversive). Lectura biografiei intelectuale semnate de Marian Hariuc ne sugerează o posibilă cheie de înţelegere. Imediat după 23 august 1944, Andrei Oţetea – în răspăr cu Blaga – s-a asociat în mod conformist cu mai toate formaţiunile politice procomuniste şi prosovietice de la Frontul Naţional Democrat până la PNP.

Mi se pare relevant în acest sens un document puţin exploatat. La 21 ianuarie 1947, la CC al PCR fusese depus un denunţ, un fel de raport care era nesemnat şi cel mai probabil aparţinea unui angajat al Institutului Francez de Înalte Studii de la Bucureşti. Acest informator cu angajamente comuniste furniza detalii din interiorul Institutului Francez, dar surprindea şi poziţiile politice asumate de Oţetea: „către sfârşitul lunii trecute [noiembrie 1946], directorul Institutului Francez [Philippe Rebeyrol] – în vizită la Iaşi – a fost primit de corpul profesoral al Universităţii de acolo. S-au pronunţat discursuri de către d-nii [Andrei] Oţetea, [Constantin] Balmuş, Rebeyrol. Se pare că nu mult după aceea, adică la începutul lunii decembrie, dl Rebeyrol ar fi împărtăşit tov[arăşilor] Ana [Pauker], [Lucreţiu] Pătrăşcanu, [Simion] Stoilov (faptul mi-a fost relatat de [Edmond] Bernard, secretarul general al misiunii universitare) impresiile sale din acea vizită: cam 80% dintre profesorii ieşeni ne sunt oarecum ostili [ostili autorităţilor procomuniste]: Oţetea şi Balmuş au fost imperceptibil aplaudaţi; dl Rebeyrol – furtunos“ (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 38/1947, f. 6). În continuare, agentul PCR glosa pe marginea lipsei nivelului ideologic corespunzător al demnitarilor procomunişti şi denunţa reacţionarismul lui Rebeyrol, cel care avea relaţii bune cu Gh. Brătianu, directorul Institutului de Istorie, dar şi cu partidele istorice.

Peste numai câteva luni, Brătianu era eliminat de la conducerea Institutului de Istorie Universală şi comprimat din învăţământul superior. Curând, avea să fie aruncat în universul concentraţionar, unde a şi pierit. Instituţiile de cercetare au fost fie desfiinţate, fie restructurate în sensul dorit de comunişti. La conducerea Institutului de Istorie a fost numit Oţetea, coincidenţă sau nu, tocmai cel care – cum am văzut din relatarea sus-amintitului informator – fusese boicotat la finele lui noiembrie 1946 de audienţa aşa-zis reacţionară din Iaşi. Alegerea lui Andrei Oţetea a fost asumată probabil de la început ca o soluţie tranzitorie; de altfel, avea să fie schimbat după mai puţin de un an de la numire şi înlocuit cu liderul comunist Petre Constantinescu-Iaşi. Oţetea a continuat însă să fie încadrat la Institut şi în intervalul de după 1948. Singura nuanţă pe care simt nevoia să o adaug în raport cu excelenta biografie a lui Marian Hariuc este aceea că fostul sorbonard şi-a păstrat şi după 1949 capacitatea de a-l influenţa pe directorul-demnitar comunist în ceea ce priveşte angajarea unor cercetători şi colaboratori externi.