Nu, nu sub bolta unui cer străin

Şi nu la adăpostul unor aripi străine,

Eu eram atunci cu poporul meu,

Acolo unde, din nefericire, el era.

 

1961

 

În loc de prefaţă

 

În anii groaznici ai Ejovşinei^[1] am petrecut şaptesprezece luni la cozile închisorilor din Leningrad.

Odată, s-a întâmplat ca cineva să mă „identifice“. Atunci, femeia cu buzele vinete din spatele meu care, bineînţeles, nu îmi mai auzise numele în viaţa ei, s-a trezit din amorţirea în care eram prinşi cu toţii şi mi-a spus la ureche (toţi cei de acolo vorbeau în şoaptă):

– Dar asta puteţi descrie?

Iar eu am răspuns:

– Pot.

Atunci ceva de felul unui de zâmbet a alunecat peste ceea ce fusese cândva chipul său.

1 aprilie 1957, Leningrad

 

 

Închinare

 

În faţa acestei dureri se îndoaie munţii,

Nu mai curge marele râu,

Dar rămân zdravene ale închisorii zăvoare

Şi dincolo de ele „galeriile ocnaşilor“^[2]

Şi un dor cumplit.

Pentru unii, vântul bate proaspăt,

Pentru alţii, apusul se desfată –

Noi nu ştim, suntem peste tot aceiaşi,

Auzim numai scrâşnetul odios al cheilor

Şi paşii grei de soldaţi.

Ne sculam ca pentru liturghia de dimineaţă,

Prin capitala sălbăticită umblam,

Acolo ne-ntâlneam, mai fără suflare decât morţii;

Soarele se afundă, Neva-i neguroasă,

Dar undeva nădejdea cântă încă.

Sentinţa… Şi lacrimile curg subit,

Deja de toţi ea-i desprinsă,

Ca şi cum viaţa din piept i s-a smuls, cu durere,

Ca şi cum ar fi fost brusc doborâtă,

Dar împleticindu-se… Merge… Singură.

Unde-mi sunt acum prietenele închise

Fără de voie în cei doi ani infernali?

Ce le apare în viscolul siberian,

Ce întrevăd ele în cercul lunii?

Lor le trimit salutul meu de rămas bun.

Martie 1940

 

 

Introducere

 

Era pe-atunci^[3] când zâmbeau

Numai morţii, bucuroşi de liniştea lor.

Iar Leningradul atârna ca un apendice,

Inutil pe lângă închisorile sale.

Când, delirând de durere,

Treceau regimentele celor condamnaţi,

Şi scurtul lor cântec de despărţire

Era cântat de sirenele locomotivelor,

Stelele morţii se înălţau deasupra noastră,

Şi nevinovata Rusie se zvârcolea

Sub cizme însângerate

Şi sub cauciucuri de marusii^[4] negre.

 

 

I

 

Te-au luat la răsărit,

Iar eu, ca pe-un mort^[5], te-am urmat;

Copiii plângeau în întuneric,

La altar^[6] pâlpâia lumânarea.

Pe buzele tale frigul icoanei,

Iar pe frunte, sudoarea morţii…

Nu voi uita!

Ca femeile streliţilor^[7] voi urla

Pe sub turnurile Kremlinului.

[Noiembrie] 1935, Moscova

 

 

II

 

Lin curge Donul lin^[8],

Galbenă lună intră-n casă.

Intră cu şapca pe-o parte.

Galbenă lună vede umbra.

E bolnavă femeia asta,

E singură femeia asta,

Soţul în mormânt, fiul în temniţă,

Rugaţi-vă pentru mine.

1938

 

 

III

 

Nu, nu sunt eu, e o alta care suferă,

Eu n-aş fi putut. Ce s-a întâmplat

Să fie acoperit cu postav negru,

Să fie luate felinarele…

Noapte.

1939

 

 

IV

 

Ţie, cea mai zeflemitoare

Şi mai dragă dintre toţi prietenii,

Veselă păcătoasă din Ţarskoe Selo^[9],

Ţi-aş arăta ce se va-ntâmpla cu viaţa ta –

Cum a trei suta, cu pachetul,

Sub Cruci^[10] vei sta,

Cu lacrima ta fierbinte

Arzând gheaţa anului nou.

Se leagănă plopul închisorii

Fără niciun sunet – dar acolo

Câte vieţi nevinovate se sfârşesc…

1938

 

 

V

 

De şaptesprezece luni urlu,

Chemându-te acasă,

M-am aruncat la picioarele călăului,

Tu, fiu şi teroare a mea.

Totul s-a amestecat pentru totdeauna,

Iar eu nu mai pot distinge

Acum, cine e fiară, cine e om,

Şi cât de lungă poate fi

Aşteptarea unei execuţii.

Numai flori luxuriante

Şi sunetul cădelniţei şi urme

Din undeva în nicăieri.

Uitându-se drept în ochii mei,

Mă ameninţă cu dispariţia

O stea imensă.

1939

 

 

VI

 

Săptămânile zboară uşor.

Ce s-a întâmplat nu înţeleg,

Cum, fiule, în închisoare

Nopţi albe te-au vegheat,

Cum te veghează iar

Cu ochi fierbinte de şoim

De crucea ta înaltă

Şi de moarte vorbind.

Primăvara anului 1939

 

 

VII Sentinţa

 

Şi a căzut cuvântul de piatră

Pe pieptul meu încă viu.

Nu-i nimic, eram gata, Voi răzbi cumva.

Am multe de făcut astăzi:

Trebuie să îmi ucid până la capăt memoria,

Trebuie ca sufletul să mi-l pietrific,

Trebuie să reînvăţ să trăiesc.

Dar cum… Foşnetul fierbinte al verii,

Praznic dincolo de fereastra mea.

De mult am presimţit această

Zi luminoasă într-o casă goală.

[22 iunie] 1939, Casa Fontanka^[11]

 

 

VIII Către moarte

 

Tu oricum o să vii – de ce nu acum?

Eu te-aştept – îmi e tare greu.

Am stins lumina şi ţi-am deschis uşa,

Cât eşti de simplă şi de stranie.

Primeşte pentru asta orice înfăţişare,

Intră prin efracţie, ca un proiectil înveninat,

Sau cu o armă grea, ca un bandit priceput,

Sau otrăveşte-mă, dacă vrei, cu fumuri tifoide,

Ori cu un basm inventat de tine

Cunoscut de toţi până la greaţă,

Astfel încât să văd vârful şepcii albastre

Şi pe portarul casei palid de frică.

Mie toate îmi sunt egale acum.

Eniseiul se învolburează,

Steaua Polară străluceşte.

Iar sclipirea albastră a ochilor iubiţi

Acoperă teroarea ultimă.

19 august 1939, Casa Fontanka

 

 

IX

 

Deja cu aripa ei nebunia

Îmi acoperă jumătate de suflet

Şi îmi dă să beau vin de foc

Şi mă cheamă spre abisul negru.

Ascultându-mi propriul delir, deja străin,

Am înţeles că ei va trebui să mă predau.

Nu mă va lăsa să iau nimic cu mine

(Nu contează cum o implori

Sau cum o tulburi cu rugăciuni):

Nu mă lasă să port

Nici ochii teribili ai fiului –

Suferinţa sa încremenită,

Nici ziua când s-a pornit furtuna,

Nici ceasul revederii în temniţă,

Nici răcoarea dulce a mâinilor lui,

Nici umbrele agitate ale teilor,

Nici fragilul sunet îndepărtat,

Ultimele cuvinte de mângâiere.

4 mai 1940, Casa Fontanka

 

 

X Răstignirea

 

„Nu mă plânge, Mamă, în mormânt când mă vezi.“^[12]

 

1

Corul îngerilor a slăvit acest ceas grozav,

Iar cerurile s-au topit în flăcări.

Tatălui a zis: „Pentru ce M-ai părăsit?“^[13],

Iar Mamei: „O, nu Mă plânge…“

1938

 

2

Magdalena se zbătea şi se tânguia,

Ucenicul iubit a împietrit,

Dar către locul unde Maica stătea în tăcere,

Nimeni nu a îndrăznit să privească.

1940, Casa Fontanka

 

Epilog

 

1

Am învăţat cum se surpă feţele,

Cum iese de sub pleoape frica,

Cum suferinţa scoate din obraji

Pagini rigide de cuneiforme,

Cum bucle cenuşii sau negre

Se prefac deodată în argint,

Zâmbetul se usucă pe buze supuse,

Iar în râs uscat tremură spaima.

Nu mă rog numai pentru mine,

Ci pentru toţi cei cu care am stat acolo,

În ger aspru şi în arşiţă de iulie,

Sub un zid roşu şi orb.

 

2

S-a apropiat din nou ora pomenirii.

Eu vă văd, eu vă aud, eu vă simt:

Pe cea pe care abia au purtat-o până la fereastră^[14],

Pe cea care acum nu-şi mai calcă pământul drag,

Pe cea care, scuturându-şi frumosul cap, zicea

„Vin aici ca acasă.“

Aş vrea să le spun tuturor pe nume,

Dar mi-au luat lista şi nu am de unde afla.

Lor le-am ţesut acest giulgiu lat

Din cuvintele sărace auzite la ele.

Mi le amintesc întotdeauna şi-n tot locul,

Nu le voi uita nici într-o durere nouă,

Iar dacă mi se va astupa gura chinuită

Cu care strigă o sută de milioane de oameni,

Fie ca ele să îşi amintească de mine

În ajunul pomenirii morţii mele.

Şi dacă vreodată în această ţară a mea

Se vor gândi să îmi ridice o statuie,

Voi primi o astfel de onoare

Cu o singură condiţie – să nu fie aşezată

Nici lângă mare, unde m-am născut –

Ultima mea legătură cu marea s-a frânt –

Nici în grădina ţarului la trunchiul ascuns

Unde o umbră nemângâiată mă caută,

Ci aici, unde am stat trei sute de ore,

Unde pentru mine nu au tras zăvoarele.

Căci mă tem că, în fericirea calmă a morţii,

Voi uita zgomotul marusiilor negre,

Voi uita cum scârbos se trântea uşa,

Şi cum zbiera bătrâna ca o fiară

chinuită.

Fie ca din inertele sale pleoape de bronz

Să curgă zăpadă topită în lacrimi,

Fie ca un porumbel al închisorii să se arate în zare,

Fie ca nave să treacă liniştit pe Neva.

În jurul lui 10 martie 1940, Casa Fontanka

 

Traducere şi note de Ana Ţăranu

 

^[1]     Marea Epurare (în rusă: Большой террор, Marea Teroare) a fost o campanie de represiune politică a regimului stalinist, desfăşurată între 1936 şi 1938 în Uniunea Sovietică sub conducerea lui Nikolai Ejov (şef al NKVD-ului până în 1938).

 

^[2]     În original, каторжные норы apare între ghilimele, întrucât Ahmatova citează explicit un poem al lui Aleksandr Puşkin, Во глубине сибирских руд [În adâncurile minelor siberiene]. Scris în 1827, acesta critică răspunsul violent al administraţiei ţariste a lui Nikolai I la Revolta Decembristă din 1825, problematizând exilul rebelilor în Siberia, unde au îndeplinit sentinţe lungi de muncă forţată în ocne şi mine. Sintagma citată apare în strofa a treia a poemului puşkinian: „Любовь и дружeство до вaс/ Дойдут сквозь мрaчныe зaтворы,/ Кaк в вaши кaторжныe норы/ Доходит мой свободный глaс.“ (trad. literală: Dragostea şi prietenia/ Vor pătrunde până la voi prin zăvoare întunecoase,/ Precum în ale voastre galerii de ocnaşi/ Pătrunde al meu liber glas.; trad. Al. Philippide: În greu surghiun siberian/ Răbdaţi osînda cu mîndrie/ Căci truda voastră nu-i în van,/ Gîndirea voastră-i veşnic vie.). Se observă, analizând construcţia strofei, că Ahmatova citează nu numai sintagma, ci şi rima puşkiniană зaтворы/ норы [zatvorî/norî] în care aceasta e încadrată.

 

^[3]     În original, Это было, когда [A fost atunci când] aminteşte de formulele incipiente ale basmului.

 

^[4]     черные маруси: termen colocvial, denumeşte maşinile cu care erau transportaţi prizonierii în era stalinistă; din engleza americană, black Marias.

 

^[5]     În original, как на выносе se referă la scoaterea sicriului cu trupul celui decedat din casă, spre înmormântare.

 

^[6]     În original, божница se referă la un raft sau la un dulap cu uşă de sticlă în care se ţin în mod specific icoane, printre care apare cel mai adesea şi icoana Maicii Domnului.

 

^[7]     Streliţii (стрельцы) au fost unităţile ruseşti de infanterie înfiinţate, în secolul al XVI-lea, de Ivan cel Groaznic, şi care s-au transformat, de-a lungul următoarelor două secole, într-o clasă socială din care membrii trupelor strelite erau în mod tradiţional recrutaţi. Regimentele strelite moscovite se ocupau de asigurarea securităţii Kremlinului, îndeplinind funcţiile unei forţe poliţieneşti locale. Revolta lor din 1689 a generat o puternică campanie de represiune din partea ţarului Petru cel Mare, în timpul căreia cel puţin o mie de streliţi au fost anchetaţi, ucişi, exilaţi sau torturaţi public în faţa Kremlinului.

 

^[8]     În original, Тихо льется тихий Дон; ipoteza mea e că versul poate constitui o referinţă la romanul lui M. Şolohov, ,,Donul liniştit“ (Тихий Дон), din care fuseseră publicate deja primele trei părţi până în 1938, momentul scrierii secţiunii II a poemului. E posibil ca Ahmatova să fi fost familiară cu romanul şi cu autorul său, întrucât Şolohov era unul dintre romancierii favoriţi ai Partidului Comunist, iar ,,Donul liniştit“ a fost publicat, între 1928 şi 1932, în Октябрь, una dintre principalele reviste literare sovietice.

 

^[9]     Oraşul care înconjoară fosta rezidenţa de vară a familiei ţarului, lângă Sankt Petersburg, unde Anna Ahmatova a copilărit.

 

^[10]    Închisoarea Кресты ([Krestî]; Cruci) este un centru de detenţie din Sankt Petersburg, numită astfel fiindcă e formată din două clădiri principale în formă de cruce. Construită în anul 1730 şi transformată în închisoare în 1867, aceasta a devenit, după Revoluţia din Octombrie, şi mai ales în timpul Marilor Epurări staliniste, locul de detenţie al membrilor ultimului guvern ţarist şi al intelighenţiei ruse.

 

^[11]    Casa Fontanka (Фонтанный дом) este o clădire din Sankt Petersburg în care Anna Ahmatova a locuit între 1918 şi 1920 şi, mai apoi, între 1944 şi 1952, împreună cu Nikolai Punin. Numită astfel fiindcă se află în apropierea râului Fontanka, aceasta a fost construită de familia Şeremetev în 1712, naţionalizată de bolşevici şi transformată, după 1989, în Muzeul Teatrului şi Muzicii. Apartamentul în care a locuit Ahmatova găzduieşte acum un muzeu care îi este dedicat.

 

^[12]    Numele unei compoziţii în iconografia răsăriteană, înfăţişându-l pe Hristos în mormânt (cu trupul dezgolit, capul aplecat, ochii închişi şi mâinile împreunate); în spate e reprezentată canonic crucea, alături de instrumentele Patimilor, în timp ce în stânga apare uneori Maica Domnului. Analogul reprezentaţional în arta vestică este compoziţia de tip pietà. Numele e dat de un citat din irmosul canonului al nouălea al lui Kosma Mayumsky, specific Sâmbetei Mari (în slavonă bisericească: Не рыда́й менѐ мт҃и, / зрѧ́щи во гро́бѣ; în rusă: Не рыдай по Мне, Мать, / видя, как в гробу лежит; în română: Nu plânge pe Mine, mamă, văzând în mormânt pe Fiul).

 

^[13]    Matei 27, 45-48.

 

^[14]    Referinţă la fereastra închisorii, prin care se puteau lăsa pachete pentru deţinuţi.