ŞTEFAN MELANCU, SINGURĂTATEA POESIEI
După mai multe antologii de autor grupate cronologic ori tematic (publicate periodic în ultimii douăzeci şi ceva de ani, de la Radiografiile timpului, 1998, la Respiraţia subacvatică, 2020), Dumitru Chioaru îşi adună laolaltă întreaga poezie, în cea mai recentă dintre apariţiile sale editoriale – Opera poetică (Băbana, Rocart, 2023, colecţie coordonată şi îngrijită de Călin Vlasie, cu o substanţială prefaţă de Ion Bogdan Lefter). Sunt prezente aici cele patru volume publicate de-a lungul timpului, începând cu Seară adolescentină (1982) şi continuând cu Secolul sfârşeşte într-o duminică (1991), Noaptea din zi (1994) şi Viaţa şi opiniile profesorului Mouse (2004), alături de o Addenda, subintitulată Melancoliile unui bătrân cărturar şi conţinând un consistent grupaj de poeme inedite. Ca atare, antologia de faţă oferă imaginea completă a poeziei lui Dumitru Chioaru, într-un bilanţ valoric semnificativ dat de receptarea sa critică, iar prin poemele din ciclul final indică, după o lungă pauză de la ultimul volum de poezie publicat, o anume cale de înţelegere a ceea ce poate fi în perspectivă poezia sa.
Debutând în primul val poetic optzecist (cu un volum premiat de Uniunea Scriitorilor), Dumitru Chioaru împărtăşeşte cu congenerii săi un parcurs existenţial similar, în ceea ce au însemnat condiţionările impuse de marasmul ideologic al deceniului nouă pentru tinerii poeţi de atunci (vezi volumul de mărturisiri Colocviale, publicat la Ed. Limes în 2020). Similaritatea nu va fi însă şi sub aspectul parcursului poetic (fapt pe care poetul înşuşi ţine să-l sublinieze în dese rânduri, în interviuri sau mărturisiri, privind opţiunea sa pentru neoexpresionism şi nu pentru poetica postmodernă optzecistă), Chioaru înscriindu-se astfel într-un spaţiu liric configurat diferit faţă de majoritatea colegilor săi de generaţie. Şi acest lucru e de văzut chiar din primul său volum, unde, în afară de explorarea cotidianului cu infuzia biograficului sau a unor translaţii livresc-intertextuale specifice optzecismului, nu va miza sub nicio formă pe teribilismul limbajului şi al sintaxei poetice sau, la nivelul conţinutului, pe gestica explozivă a vârstei adolescentine ori pe radicalismul tinereţii în răspăr cu normele acaparante de orice fel; dimpotrivă, poezia sa se va retrage mai degrabă în solitudinea fiinţei, marcată – ca în poemul cu titlul omonim din volumul de debut – de cuminţenia expresiei şi discreţia gesturilor, cartografiind, atent şi cu privirea calmă sub timp, impresiile trăite, conversaţii şi voci familiale, odată cu punctarea retragerii în propriul sine („îţi strângi picioarele; ţi-e urât; te retragi; linişte neagră-n frunziş.“) sau cu aşezarea translucidă între real şi visare: „Inima străvezie fâlfîie-n cameră; visele ard descompunîndu-te.“ (Seară adolescentină). Unor astfel de notaţii, impresii sau trăiri, li se alătură tristeţea sub umbra monotoniei şi a melancoliei („Tristeţea de a mă închide cu aceleaşi lucruri“ – Persistenţa melancoliei); singurătatea fiinţei înţelese ca impregnare în spaţiul apropriat („Oraşul: miriapodul acesta de singurătăţi“ – Vară de fosfor, 1) ori ca marcă definitorie şi sinestezică a scrisului şi a poeziei înseşi („Singurătate: miros de cerneală – / poezie/ cînd cuvintele sînt mai reale/ decît lucrurile.“ – Vară de fosfor, 6); recursul la memorie, nutrind, gnomic, depăşirea efemerului sau, într-o asociere indelibilă cu propria condiţie existenţială, recursul borgesian la bibliotecă („eu am călătorit spre ţărmul/ unui paradis cu cărţi“ – Mater Enciclopedia).
Cărţile următoare de poezie vor păstra în bună măsură astfel de mărci constitutive ale discursului liric, ceea ce se adaugă fiind adâncirea tonului şi a semnificaţiilor sau asocierea unor configuraţii ce lărgesc toposul raportărilor, precum, în Secolul sfîrşeşte într-o duminică, între altele: inflexiuni dinspre imaginarul biblic şi al reflecţiei filosofice (După ziua creaţiei); oglindiri ale eului epidermic în eul altei vârste, cu irizări livresc-mitologice (Trupul meu pe trupul unui copil tatuat); ieşirea imperativă în spaţiul boemei şi al desfătării („Să ieşi din carte/ ca dintr- o casă ocrotită de lege/ din pagina aburind în maşina de scris“, Boema sacră, 1,3, iluzorie însă („Să te întorci să te întorci în carte/ ca într-o casă ocrotită de lege? / numai ulise a iubit/ după douăzeci de ani/ trupul penelopei“, Boema sacră, 9); invocarea psalmică a paradisului livresc – „Doamne al cuvintelor ostenite/ (de poezie?)/ primeşte-ne într-o bibliotecă înverzind/ şi-a ta să fie slava“, Într-o bibliotecă înverzind, ori a sfîrşitului incert de secol – „Ia aminte doamne:/ mîna ta se odihneşte străină/ pe speteaza tronului de aur/ ca noaptea primordială/ transmigrînd/ de-a lungul zilelor/ ‘parcă toţi muriseră/ parcă toţi au înviat’/ între mine şi tine – duminica/ a uitat să apună“, Secolul sfîrşeşte într-o duminică, 7; sau, precum în volumul Noapte din zi: incongruenţa propriei identităţi prin prisma biograficului („niciodată eu şi niciodată altul“, Balanţa); alteritatea fiinţei, sub semnul livrescului intertextualizat („Nu ştiu alţii cum sunt… eu sînt altul/ sînt alţii deşi/ voi scrie un poem despre mine“, Gardul de sîrmă); privirea topită interogativ sub întunericul lumii („Priveşti în noapte pînă se face zi/ în zi pînă se face noapte – / dar ce poţi face în noaptea din zi?“, Noaptea din zi) ori scormonind dizarmonic adâncul nopţii cu sentimentul unei singurătăţi absolute („umblu dintr-o cameră în alta – sunt mai singur decît tine Doamne“, Un disc zgîriat); imageria vieţii sub semnul ludicului şi totodată al asumării interogative a suferinţei („Sunt un profesionist al suferinţei/ de nu despart adevărul de viaţă?“), al gratuităţii artei şi al moralei existenţiale (Tabla de şah); înstrăinarea iremediabilă, în cheie psalmică („încotro merg Doamne?/ uşi după uşi se-nchid după mine“, Umbra vie) şi sub inflexiune argheziană, chiar dacă într-o altă stilistică – „Ce m-aş face Doamne de n-aş fi mai mulţi? / zilnic mă număr şi-mi ies mereu mai puţin/ va fi o zi când voi rămâne unul/ (…) ci priveşte cum stau la masa de scris foarte singur“, Numărătoarea zilnică; alte câteva tuşe lirice sunt adăugate apoi în volumul Viaţa şi opiniile profesorului Mouse: mai întâi, în prima parte, un respiro stilistic, într-o cartografiere poematică a oraşului identitar, toposul real alternând cu cel confesiv-imaginar sau spiritual (remarcabil, între alte texte, fiind Balada Cercului Literar, „un cerc din spirala timpului“), pentru ca, în a doua parte, să asistăm la o reluare a temelor tari din volume anterioare: situarea interogativă a existenţialului sub semnul scrisului („Existenţa este oare pentru a fi scrisă?/ scriu deci exist?“, Viaţa şi opiniile profesorului Mouse); dorinţa irepresibilă a actului scrierii („Dor de scris ca de o femeie visată/ într-un bar de noapte prin valuri/ de muzică şi fum“, Dor de scris); imaginarul orfic reactualizat autoironic (ca în des citatul poem Flacăra violetă sau ca în Semn necunoscut) ori, în aceeaşi circumscriere ironică şi livrescă, proiecţia propriului eu („Veacul m-a făcut atît de ironic – traficant de droguri în cuvinte – / îmi drapez versurile în pînze albe/ ale corăbiei bete de hîrtie/ clătinîndu-se pe apa bălţilor cotidiene“, Finţa de hîrtie).
Cât priveşte ciclul de inedite din finalul antologiei, puse sub un titlul ce oferă prin el însuşi o anume interpretare, Melancoliile unui bătrân cărturar, acesta reia unele teme din volumele anterioare (alteritatea fiinţei, infuzia cotidianului, biblioteca sub semnul destrămării, coşmareşti aici, contextualizări punctuale înspre politic sau social), detaşându-se ca dominantă aceeaşi mare temă a Poesiei (caligrafiată astfel, cu trimitere înspre emineasciana poesie/fantasie), impregnată în singurătatea şi melancolia fiinţei destrămate de timp. Semnificativ este, în acest sens, poemul ce deschide ciclul, De vorbă cu Poesia („S-a întors Poesia uimită/ de capul meu cărunt – / pe unde ai umblat atîţia ani?/ prin biblioteci şi muzee“), legat, ca într-un cap de pod, cu arte poetice anterioare (Finţa de hîrtie, împreună cu Muşuroiul de lumină, din Viaţa şi opiniile profesorului Mouse, sau Mărgelele de sticlă, din volumul şi mai îndepărtat în timp, Noaptea din zi), texte antologice şi care întregesc statutul unui poet actual exemplar.