IULIAN BOLDEA, NOSTALGII, POVEŞTI, VEDENII

Proza lui Mircea Cărtărescu se hrăneşte din irizările himericului, efluviile autobiografiei şi aromele livrescului, cititorul resimţind acut impactul imaginarului şi al proiecţiilor anamnetice, dar şi exultările unor spaţii îmbibate în nostalgice, stranii şi ritualice arabescuri. Exemplară pare capacitatea scriitorului de a desena imagini arhetipale, simboluri paradigmatice, ecouri ale originarului, spaţiile evocatoare ale copilăriei având aspectul unor labirinturi care camuflează trecutul fiinţei în miresme cvasimitice şi reflexe onirice. În Orbitor. Aripa stângă structurarea epicului este terţiară: autobiograficul (regressus ad uterum, retranşare în elementar, fişă de personalitate a copilăriei), metamorfozele imaginarului livresc (arabescuri figurale, glisări spaţio-temporale etc.) şi inserţiile paradoxale, ludice sau parodice. La toate acestea se adaugă un inventar abundent de figuri umane, o portretistică fragmentară, febrilitatea descrierilor, fascinaţia originilor şi reconfigurarea raporturilor dintre real şi suprareal. Pentru Dan C. Mihăilescu, autorul romanului Solenoid este un „arhitect de vedenii angelice sau coşmareşti“ ce recompune substanţa onirică a lumii dintr-o perspectivă relativizantă, prin exerciţiul ironiei, al pastişei sau al ludicului, visul reconstruind un autoportret labirintic, plasat în abis, al naratorului, pentru care existenţa este, în fond, textistenţă, refulare a trăirii în imaginar sau formă esenţială de iniţiere ca mod de accedere spre Centrul fiinţei. Prozatorul configurează astfel în textele sale un spaţiu-timp în care se intersectează vise, cronologii şi suprafeţe derutante, reflecţii ale imaginarului, iluzii şi fantasme, simboluri şi metafore, metamorfoze bruşte, translaţii nefireşti între planuri şi sfere, glisări între condiţii ontice antinomice, sentimentul dominant din multe proze fiind acela de nostalgie grea, de imposibilă întoarcere într-un trecut edenic.

Romanul Theodoros (Editura Humanitas, 2022) se singularizează în scrisul lui Mircea Cărtărescu prin tematică, subiect şi scriitură, putând fi pus în relaţie cu Levantul, epopeea eroi-comică şi parodică în versuri de altădată. Protagonistul romanului e un erou picaresc din veacul al XIX-lea, haiduc al lui Iancu Jianu, apoi corsar în Grecia şi rege al Etiopiei sub numele Tewodros II. Dinamică, fascinantă este evocarea climatului istoric, cultural şi religios al spaţiilor străbătute de erou. Subiectul romanului îşi are originea în două scrisori: o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri din 1883 şi o scrisoare primită de regina Victoria, care amintea despre un împărat al Etiopiei, Tewodros II. La aceste scrisori se adaugă o documentare masivă, minuţioasă despre Ţara Românească şi Etiopia. Într-o Notă finală autorul consemnează însemnătatea documentării, prin acumularea unor detalii dense despre „geografia şi istoria, religia şi cultura, moravurile locuitorilor, flora şi fauna, ce se bea şi ce se mânca“ în locurile prin care l-au purtat paşii pe eroul său. Regiunile geografice străbătute de Theodoros sunt reprezentate în formulă picaresc-pitorescă specifică (relief, onomastică, stil, limbaj, identităţi mentale) de o voce narativă multiformă, cu timbrul distinct şi totuşi ambiguu ce se pliază asupra diverselor particularităţi ale textului („cronica valahă“ şi „cronica etiopiană“) cu cronologie amăgitoare şi unele glisări dinspre trecut spre prezentul naraţiunii („Vă făcuserăţi şi mai cutezători, şi zi de zi umblaţi pe uliţe mai depărtate, de ajunseserăţi şi prin Sărindar şi pe Podul Mogoşoaiei, şi la Sfântul Gheorghe, unde peste un secol şi jumătate aveau să întoarcă tramvaiele 5, 16 şi 21“). Protagonistul, Tudor/ Theodoros/ Tewodros este fiul unor servitori ai familiei Ghica din Ghergani (Gligorie şi Sofiana), el traversând medii şi straturi sociale diverse (piraţi, oameni umili, aristocraţi etc.), cu succese şi eşecuri ce îi însoţesc evoluţia în ambianţe dintre cele mai pitoreşti, nelipsite de o doză de naturalism crud şi insolit. Contorsionări şi distorsiuni temporale regăsim în câteva fragmente revelatoare, cum este cel care evocă zmeiele („Se mai aflau zmeie-n chip de paseri măiastre, de locomotive, de staţii spaţiale şi de sticle de Coca-Cola, ba chiar şi-un zmeu ce-nfăţişa lucrul în sine al vestitului filosof neamţ, altfel cu neputinţă de văzut, auzit, gustat, mirosit şi pipăit de muritorii de rând“) sau figura lui John Lennon („Iar John, ce avea să fie un cântăreţ cu faimă (…) schimbase lumea cu glasul şi chitara lui, cu nasul lui coroiat şi ochelarii săi rotunzi, cu japoneza lui mereu ghemuită alături, cu beţivăneala fără margini din weekendul său pierdut, şi-n cele din urmă cu cele cinci gloanţe de calibrul 38, pe care avea să le primească în spate, într-o însângerată seară de decembrie.“ Identitatea incertă a naratorului/ naratorilor ilustrează de fapt aspectul polimorf al romanului, scriitura sa divergentă, neomogenă, policromă, dar şi multiplicarea vocilor narative într-un fel de dialog specular şi autospecular: „Din norii noştri aprinşi de soare, purtaţi de vânturi, împrăştiaţi şi refăcuţi de neîncetatul freamăt al materiei, privim către tine ca puii de vultur din cuibul lor de pe stânci, Theodoros. Îţi scriem povestea în ceruri, pe măsură ce ea se deapănă pe pământ, spre citirea ei la Marea Judecată, şi s-ar cădea, la un aşa înfricoşat prilej, să avem inimi de piatră, dar inimile noastre nu sunt nici de piatră, nici de gheaţă şi ne-am trezit câteodată plângând, şi altădată râzând, şi de multe ori cutremurându-ne de oroare privind de sus firul vieţii tale, căci cugetul tău este atât de amestecat, Theodoros. Drept este că omul nu va desluşi niciodată drumurile noastre ascunse, aşa cum vita nu va pricepe nicicând o filă de cugetare adâncă, dar nici noi, cei preaputernici şi senini şi fără moarte, nu vom pătrunde până la capăt inima omenească, atât de sucită şi de fără odihnă. Căci uneori eşti o bestie cu chip de om, Theodoros, iar altădată un crin cu mireasmă dumnezeiască şi, deşi ai călcat în picioare toate poruncile lui Moise cu asupra de măsură, încă mai este copilărire şi uimire în ochii tăi, iar miezul inimii tale e încă fraged în coaja sa aspră de lemn.“

Făptură hibridă, complexă, paradoxală, Theodoros are în propria fiinţă un amestec de tandreţe şi cruzime, de delicateţe şi ferocitate, de iluzie, grandoare himerică şi imaginar labirintic. Cartea se impune prin stil, măiestrit, muzical, prin armoniile frazei şi eşafodajul subtil al registrelor limbajului, precum în fragmentul ce redă iubirea dintre Makeda, regina din Sheba şi Regele Solomon sau în descrierea Bucureştiului în vremea ciumei („Lângă un gard, unul era pus pe vine şi se scremea, privind fără ruşine la cei ce mai treceau pe acolo, ocărându-l. Mai spre mijlocul uliţei începu să se zărească, printre casele spoite cu var sau doar mânjite cu chirpici, râul Dâmboviţei, unde se duceau toate lăturile oraşului, dimpreună cu scursorile tăbăcăriilor.“). Voluptatea naraţiunii, farmecul rostirii abundente, arhitectura epică elaborată şi atmosfera fabulos-epopeică sunt atuurile cărţii lui Mircea Cărtărescu, în care se întretaie fire epice de o deconcertantă diversitate, lirismul atmosferei, poveşti şi pilde, parabole şi fapte, imagini şi destine. Miza întregii naraţiuni constă în fixarea unei biografii ficţionale, a unui destin cu identitate fluctuantă şi paradoxală, situat în diverse contexte şi situaţii epice, într-un trecut himeric şi o istorie ficţionalizată. Scenele realiste, migălos reprezentate, se îmbină cu un substrat livresc al limbajului, cu eschive parodice şi cu irizări ale fantasticului, ale cărui inervaţii se infiltrează în cele mai neaşteptate paliere ale naraţiunii. Arhitectura epică e alcătuită din fantezia şi dinamismul poveştilor „ţesute împreună“, din elanul propensiunilor metafizice şi al transgresării limitelor spaţio-temporale în cheie simbolică şi alegorică („Cartea se-ntinde pe aproape trei mii de ani de viaţă singuratică a umanităţii, din vremurile biblice ale împăratului Solomon până în 2041, când au loc ultimele evenimente din carte. Iar ca întindere spaţială, el cuprinde jumătate de sferă pământească, din Ierusalim la San Francisco şi din Indonezia în Etiopia, dar şi micro-, şi macro-cosmosul, atât cât ni le-au făcut accesibile ştiinţa, arta, filozofia şi intuiţiile marilor iniţiaţi.“).

Privit de autor ca „modestul meu «veac de singurătate» şi primul meu roman adevărat“, Theodoros se prezintă ca un repertoriu fastuos de scene şi personaje pitoreşti, de teme şi motive remodelate cu har şi ingeniozitate epică, în volutele unei scriituri alambicate şi policrome, foşnitoare, cu irizări livreşti, într-un amestec original de parodic, ludic şi exotism. Proza lui Mircea Cărtărescu reprezintă una dintre cele mai durabile şi mai valoroase înfăptuiri ale literaturii române de după 1989.