Critica despre Cosaşu

• Fotografia care însoţea editorialele lui
Radu Cosaşu în Gazeta sporturilor.

„De la cele dintîi Supravieţuiri (1973) la Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2016), aproape toate cărţile lui Radu Cosaşu se constituie într-o biografie neromanţată, care este totodată şi o biografie a epocii dintre 1947 şi 1962. Radu Cosaşu scrie o proză nonficţională şi reportericească, omologată ezitant la început de o critică avînd cultul genurilor literare. «Sunt de meserie nuvelist», declară autorul, spre liniştirea comentatorilor greu de scos dintr-ale lor. […] Peripeţiile junelui reporter îndrăgostit de şantierele patriei sunt la fel de savuroase ca şi acelea erotico-politice ale junelui revoluţionar doritor să extirpe rămăşiţele mic-burgheze.“

(Nicolae Manolescu)

 

***

 

„În fond, Radu Cosaşu îşi are formula proprie, amestec de ficţiune şi de biografie, de nuvelă şi de reportaj, oarecum în felul prozelor lui Bogza de dinainte de război, dar punînd accentul pe senzaţionalul sufletesc şi moral mai degrabă decît pe acela al faptelor. E peste tot la el un joc subtil între dramatic şi comic, între cruzime şi tandreţe, între ironie şi patetism. E, probabil, singurul scriitor care a transformat răfuiala cu propriul trecut realist-socialist nu numai într-un document de o tulburătoare autenticitate, dar şi într-o literatură de foarte bună calitate.“

(Nicolae Manolescu)

 

***

 

„Într-o formulă care îi este proprie şi care măcar în parte îi explică originalitatea şi farmecul, Radu Cosaşu îmbină şi în aceste cărţi (ca în toate paginile sale din deceniile care urmează) «neorealismul meu nevindecabil» cu o «furie a livrescului». Aceasta, desigur, pentru că autorul crede că «a citi înseamnă a trăi», întrebarea dramatică fiind: «Dar în ce să cred dacă nu în cărţi?». Cu toate trimiterile, aluziile, citatele («riscînd a fi socotit citatoman») ori portretele literare, figura tutelară este (şi rămîne pentru totdeauna) I.L. Caragiale. Descendenţa filială poate fi descoperită nu doar în interesul pentru cotidian şi «fleac» ori în simţul umorului (mult mai codificat, însă, trecut, nu o dată, prin filtre livreşti), ci şi – mai ales – în acuitatea nevrotică a acelui caragialean «simţ enorm şi văz monstruos». Cu această acuitate scriitorul îşi investighează ritmurile schimbătoare ale trupului, vulnerabilitatea, alteritatea, traseul sinuos al iubirii, condiţia de citadin şi cea de necredincios şi, cu o participare specială, trecutul. […] Radu Cosaşu a reuşit, într-adevăr, să se reinventeze, să aibă o nouă biografie de scriitor, şi o dată cu ea o altă foarte bună situare valorică, tocmai pentru că nu o ascunde, ci o exhibă pe cea anterioară. […] Eliberat de supunerea la feerie, dogmă şi revoluţie, dezlegat de povara propriului entuziasm, dezvăluind un eu autentic, dilematic, nevrotic şi nuanţat (ce nu renunţă, însă, nicidecum la umor), Radu Cosaşu devine specialist în «doloradiografii», unele din cele mai rezistente radiografii artistice ale literaturii române postbelice.“

(Sanda Cordoş)

 

***

 

„În ce categorie să includem vastul ansamblu mozaicat al Supravieţuirilor? Să-l considerăm o impunătoare construcţie «serială», de pildă? Sau, acceptînd mai multe compromisuri taxonomice, un pseudo-roman-fluviu-nonficţional-şi-modular?

Sînt imperios necesare nuanţe suplimentare. Materia primă din Supravieţuiri, reală, verificabilă biografic, e exploatată «autenticist», ceea ce nu înseamnă că o vom vedea expusă în pagină ca atare, crudă: scriitor rafinat, căruia toate deliciile intelectuale îi sînt accesibile şi dragi, Radu Cosaşu îşi «prelucrează» experienţele printr-o multitudine de tehnici narative şi autoreflexive, inter- şi metatextuale. Pe deasupra, e şi un mare ludic, oricînd gata să răsucească vorbele şi enunţurile pentru a mai obţine un efect comic sau parodic, ironic sau autoironic, să mai introducă în ţesătură o aluzie culturală graţioasă ori parşivă. Uimitoare reţetă, căci, cu toate aceste procedee de «literaturizare», autorul nostru reuşeşte să nu piardă nici un strop din credibilitatea «adevărurilor» pe care le livrează, într-un savuros amestec de trăit şi de livresc.“

(Ion Bogdan Lefter)

 

***

 

„Inaugurată în 1973, […], seria Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu are […] un sens recuperator, ca şi în cazul lui Marin Preda (Viaţa ca o pradă), Livius Ciocârlie (Clopotul scufundat) ori Valeriu Cristea (După-amiaza de sîmbătă) […]. Supravieţuirile reprezintă placa turnantă a literaturii lui Radu Cosaşu, şi încă mai mult, limita unde cel-care-trăieşte-scriind se transformă în cel-care-scrie-trăind (între aceste două «figuri» ale cărţilor lui Radu Cosaşu trebuie pus «versus».“

(Ioan Holban)

 

***

 

„Personajul prozelor «ficţionarului» vede lumea ca un colaj suprarealist în culori de melodramă, dar nu fără distanţare autoironică.“

(Dan C. Mihăilescu)

 

***

 

„Principala realizare a lui Radu Cosaşu rămîne rescrierea, în registru sarcastic, a capitolului din biografia sa referitor la perioada cînd era un tînăr şi zelos propagator al ideilor comuniste. Dezicîndu-se de o parte din propria sa viaţă, el ne apare – chiar dacă se străduieşte mereu să rîdă – ca un personaj dostoievskian, condamnat la interminabile şi chinuitoare procese de conştiinţă. Ne vine în minte imaginea de coşmar a unui om care încearcă să se jupoaie singur de piele.“

(Alex. Ştefănescu)

 

***

 

„La fiecare ediţie sau reeditare l-am rugat, l-am implorat aproape, să o adnoteze prin subsoluri ori recapitulări explicative, la un moment dat oferindu-mă să-mi asum eu această treabă sisifică. M-a refuzat de fiecare data. Să fi fost orgoliul că un ficţionar se bazează doar pe forţe proprii? Numai că el «ficţiona» pe marginea lumii reale şi a evenimentelor trăite personal, mult peste media prozei artistice. Autonomia esteticului ar fi fost pentru nuvelistica lui o sintagmă pe jumătate improprie. Scrierile respective amalgamau autobiografia, istoria, reportajul, publicistica – toate prin «măşti». Acestea rămân străvezii exclusiv pentru cunoscătorii de condiţie şi vârstă apropiate. Mai cu seamă aceştia reuşesc să disocieze câtimile de Dichtung şi de Wahrheit; ceilalţi pot uşor să cadă în capcane, fie încrezându-se în autenticitatea deplină a relatărilor, fie ignorând-o total. Autorul n-a vrut să deconspire «adevărul vieţii» din «adevărul ficţiunii», riscând astfel să le înceţoşeze, cu trecerea timpului, pe amândouă. Pentru generaţiile de cititori cu minime cunoştinţe despre epoca narată şi tehnica naraţiunii, în Supravieţuiri prevalează ba memorialistul, ba cronicarul.“

(Ion Ianoşi)

 

***

 

„Autorul-naratorul-personaj îşi deconspiră (cu o voioşie ce vine şi dintr-o natură cel puţin stenică dacă nu optimistă şi, mai ales, din marea sa iubire pentru literatură şi gazetărie) cheia de înţelegere a scrisului său, de înţelegere «a materiei» romanului său… cavaleresc: el are, aşadar, «darul de a inventa ceea ce trăise şi de a trăi ceea ce inventase» (e un citat!), un fel programatic de a minimaliza «ficţiunea» – nici vorbă de a o dispreţui! –, cel puţin pentru că marile lui amoruri sunt mai mult pentru cărţi (de la Isaac Babel la Stendhal şi Malraux, de la Camil la Tolstoi), fotbal şi filme (Stan şi Bran, Casablanca etc.) decât pentru numeroasele şi variatele june care «compătimesc» cu preopinentul nostru. Ei bine, consecvent cu «arta sa poetică, scriitorul şi naratorul Radu Cosaşu reuşesc să facă din personajul cu acelaşi nume unul dintre cele mai vii personaje din literatura română postbelică, într-o proză ce am credinţa că nu va cădea în uitarea ce a înghiţit şi continuă să înghită opere care păreau, înainte de ’89, a avea o posteritate sigur㻓.

(Gelu Ionescu)

 

***

 

„Visul estetic al lui Radu Cosaşu e ca «între poemele, articolele şi nuvelele mele să nu existe graniţă» şi nici o fericire nu e mai mare decât aceea de a scrie «poezii care sunt pure şi simple articole de ziar, pe care le poţi pune liniştit într-un roman». Scriitorul nu face deci poezie sau proză sau eseu publicistic, el face literatură: «Mă simt un Eden unde toate genurile sunt animale libere care se încrucişează, puiind, şi puii se risipesc în dimineţi nocturne».“

(Laurenţiu Ulici)

 

***

 

„La blocajul intelighenţiei româneşti între dreapta şi stînga (extreme, amîndouă), Radu Cosaşu răspunde cu democraţia – cu aceea a sa. Ăsta este meritul, asta este trufia şi marca autorului: de-a fi ajuns, mai devreme ca alţii, la «democraţia mea interioară», ce n-are de-a face cu nici o prejudecată, oricît are fi ea de nouă ori de autoritară. Cosaşu este un om liber, de care în vecii vecilor nu se va (mai) putea lipi nici o formă de dogmatism. Un om cu nevricalele sale, cu părerile lui de rău, cu scriitorii lui favoriţi şi piesele muzicale preferate. Unul care, la nevoie, se apără printr-o ironie, printr-un surîs.“

(Marta Petreu)