ION VARTIC, RADU COSAŞU ŞI TAŢII LUI

Asemeni colegului său de generaţie, prozatorul american Philip Roth, devansîndu-l chiar, Radu Cosaşu realizează în ciclul autobiografic Supravieţuiri, ajuns la al şaselea volum, un fel de cură verbală, terapeutică, prin retrăirea evenimentelor traumatice care i-au marcat copilăria şi tinereţea. E o literatură insolită, aflată la frontiera dintre „biografie şi birocraţie“, întrucît mizează pe (re)scrierea unei autobiografii, reluate în nenumărate variante (precum în Meseria de nuvelist), cu adăugiri, precizări de date şi nume, comentarii, montaje intertextuale etc., la care este anexată o bibliografie ce ilustrează destinul contorsionat al scriitorului din Est: fie mostre din literatura sa de sertar (ca în Logica), fie din aceea de serviciu (ca în Cap limpede). Aceste nuvele – ajunse în Logica şi Cap limpede la dimensiuni înşelător romaneşti – încheagă un portret al artistului în tinereţe, conţinînd, totodată, şi o experienţă de tip psihanalitic pentru capitulările aparent inexplicabile ale tînărului creator din vremea obsedantului deceniu. Memoriilor mai mult sau mai puţin deghizate ale lui Stere din În preajma revoluţiei li se dă, în mod declarat, o contra-replică, una ce s-ar putea numi În urma revoluţiei sau După revoluţie.

Supravieţuirile circumscriu tribulaţiile unui „neserios“ – precum unii dintre eroii lui Milan Kundera – în deceniul obsedantei seriozităţi, a unui „puer supus“, de origine mic-burgheză, care aspiră la stadiul de „adult“, adică de „tovarăş de bază“, conform preceptelor epocii. Când tînărul ţipă isteric: „Nu mănînc astă-seară!“, „Nu mai studiez pianul!“, „Nu dorm astă-seară acasă!“, cînd, deci, azvîrle acest „Nu!“, el îl azvîrle casei burgheze în numele celui care, animat de elanuri revoluţionare, se află mereu în stradă (eroul lui Cosaşu – pícaro autohton – circulă tot timpul, zi şi noapte, de la un capăt la celălalt al oraşului). Eroul face parte din familia excluşilor, a celor aflaţi mereu în afară, după cum ca scriitor nu se încadrează printre literaţii acreditaţi definitiv de regim, ci printre „ficţionarii de pe stradă“ (fapt reflectat de splendida nuvelă Viaţa frazei din volumul Ficţionarii). Afişînd o vestimentaţie perpetuu juvenilă (geaca de piele, pulovărul cu col roulé, bascul, tricourile sau cămăşile sportive cu carouri mari ş.a.), fiul respinge tot ceea ce defineşte „cochetăria matură“ a tatălui: parfumul de lavandă, halatul de casă, batista de la buzunarul de sus al hainei, austerul costum negru, papionul, ceasul de la vestă, pălăria, pantofii cu ghetre. Şi, în fine, chiar şi romanele lui Cezar Petrescu de pe noptieră – „ne-a despărţit o literatură“, exclamă tînărul adorator al lui Camil Petrescu. De ce această ură faţă de patriarhul în pijama? Pentru că, atît timp cît există, tatăl constituie „dovada cea mai elocventă a rădăcinii care mă ţinea legat de casa mea mic-burgheză“. Fiul se simte vinovat pentru că este un burghez, iar ispăşirea acestui păcat o realizează prin însăşi asumarea unui paricid simbolic: „îmi omorîsem tatăl, dacă nu prin anumite fapte, atunci prin orînduirea socială pe care o construisem împotriva lui şi a educaţiei date de el“. De altfel, pentru a nu fi acuzat că ar face cumva concesii „umanismului mic-burghez, care pretinde, fireşte, să nu faci politică în asemenea momente de tragic etern-uman“, el nici nu participă la înmormîntarea părintelui său, rămînînd pînă la sfîrşit la o furtunoasă şedinţă de activ, căci „nu-mi trecea prin cap, nici mie, nici altora, să aduc în discuţie un doliu, moartea tatălui, toţi erau fiii unui om fără moarte“, adică ai lui Stalin.

Şi, astfel, junele scriitor descoperă, prea tîrziu, că, evadînd din sfera paternă, adică dintr-un „ghetou al vieţii de băieţel cuminte“, el cade în capcana altei sfere paterne – binişor mai atroce – anume într-un Gulag al vieţii de „puer demagog“, unde va debuta, vrînd, nevrînd, cu volumul Servim Republica Populară Română. Ieşind de sub o autoritate (tatăl burghez), atît Cosaşu-personajul, cît şi Cosaşu-scriitorul nimeresc sub călcîiul altei autorităţi, aceea a Tătucului popoarelor. Naratorul, cînd mascat, cînd nemascat, e Cosaşu-personajul, care nu trebuie, însă, confundat (întru totul) cu Cosaşu-scriitorul. Ambiguitatea este suverană, căci cumpăna înclină cînd de o parte, cînd de alta: uneori pare că primul scrie despre al doilea, alteori că al doilea despre primul. Oricum, pe amîndoi îi uneşte o identică dorinţă de psihanalizare: de a raporta şi de a se raporta, de a comunica şi de a se comunica pe sine: „Trebuie să torn şi să mă torn“. Văzut prin prisma relaţiei dintre fiu şi tată, cazul descris în Supravieţuiri e unul tipic de socio-psihanaliză, cu un gen de nouă nevroză, specifică ţărilor din Est, după cum se enunţă în Logica: „visul secret al acestor rînduri este de a se constitui într-o primă, fie şi sumară bibliografie pentru această nouă nevroză, necunoscută probabil nici de Freud, căruia niciodată nu i s-a întins pe banchetă un caz de post-revoluţie“. Culpa aparentă dezvăluită în Supravieţuiri e aceea de a te simţi un burghez, culpa reală ascunsă aici e aceea a unui paricid. „Îmi făcusem un infarct“, exclamă, la un moment dat, naratorul, după ce-şi descrie o scenă de închircire fizică şi psihică. Pedeapsa pe care şi-o dă fiul constă în a reproduce, continuu şi simbolic, infarctul tatălui. Paricidul reuşit se transformă astfel într-un şir nesfîrşit de sinucideri ratate, simulate: tot atîtea „supravieţuiri“ reuşite.

Destinul lui Radu Cosaşu rămâne acela de a fi un „fiu“ pînă la capăt. De aici şi adoraţia lui pentru „Tatăl-nostru-cel-din-rafturi-de-cărţi“, care i se revelă mereu sub alte şi alte întrupări: Stendhal, „Tolstoievski“, Malraux, Nabokov, Camil ş.a. Manifestînd „o mare teamă de a strivi nuanţele“, neputînd, cu alte cuvinte, să-şi extirpe calităţile înnăscut analitice, în ciuda dorinţei sale de a părea tranşant, naratorul îşi dezvăluie rădăcinile burgheze ale intelectualităţii sale moştenite. (Calităţile analitice l-ar demasca pe burghez – susţine Sartre). Iar ieşirea din dilema scriitorului din Estul totalitar – scriitor care trebuie să aleagă între soluţia Maiakovski (aceea a sinuciderii) şi soluţia Babel (aceea de a fi asasinat) – se rezolvă, aici, în chip fericit, prin soluţia Caragiale, sublimată într-o formă elevată de miticism, prin recursul la (auto)persiflare, umor şi calambur.

 

Post-scriptum

 

Într-o formă cam barocă – întrucît combinat cu un poem în care imitam maniera de a versifica a lui Radu Cosaşu – eseul acesta a apărut iniţial în România literară nr. 43, din 25 octombrie 1990.

Leg acum soluţia Caragiale aleasă de scriitor de o anume mărturisire pe care mi-a făcut-o în preajma Crăciunului 2020. În vîrtejul său de calambururi, formulări sclipitoare şi idei neaşteptate, Cosaşu a zis la un moment dat că „Sebastian, întrebîndu-se: «Eu de ce nu plec în Palestina?», şi-a răspuns: «pentru că sunt brăilean»“. Apoi Cosaşu a adăugat: „Atunci am înţeles că eu sunt bucureştean, că fac parte din naţiunea bucureşteană“. Dar cea de-a treia soluţie are, totuşi, în Supravieţuiri, o relaţie subterană cu soluţiile Maiakovski şi Babel. Scena semnificativă se află în Logica (Supravieţuiri, V). Unul dintre protagoniştii acesteia e imperturbabilul Reznicek, şeful Cenzurii. Între tatăl mic-burghez, Isac Rohrlich, şi Tătucul popoarelor, Reznicek joacă rolul unui fel de tată intermediar pe lîngă tînărul Radu Cosaşu (a cărui identitate civilă e Oscar Rohrlich). Însuşi scriitorul menţionează faptul că el se află „în relaţii filiale, de obrăznicie şi tandreţe, cu cel care îmi interzicea scrisul“, adică cu Reznicek. Scena în cauză se petrece într-un studio de film sau de radio, unde cenzorul tocmai a participat la o vizionare, urmînd să-şi dea verdictul. De la o fereastră a studioului, Cosaşu îl urmăreşte cum coboară scările, dîndu-le ultimele indicaţii culturnicilor care îi ţin trena. Într-un acces de „obrăznicie filială“ şi de disperare isterică, pe cînd Reznicek e întors cu spatele, scriitorul scoate o limbă de-un cot la el. Panicat de propriu-i gest, el se întreabă, însă, imediat: „Şi dacă m-ar fi văzut scoţîndu-le limba? M-ar fi arestat ca pe un criminal care n-a omorît, m-ar fi dat în judecată…“. Şi, întrevăzînd această perspectivă, înscenează pe loc o sinucidere, atîrnat în propria cravată ca într-un ştreang: „Mi-am retras fruntea şi nasul lipite de geam, cu o grăbită plăcere de a conferi gestului următor un cadru lipsit de religiozitate; mi-am scos cravata din buzunar, mi-am legat-o la gît, ca un laţ de spînzurătoare şi mi-am scos limba cît am putut de mult, ea zvîcnind într-o erecţie bucuroasă, pînă m-a durut omuşorul gîtului“. Faţă de soluţiile lui Maiakovski şi Babel, menţionate adeseori de Cosaşu, soluţia lui, „bucureşteană“, pare, într-adevăr, ieşită din Caragiale. Tocmai ea îl salvează pe scriitorul care altfel n-ar mai fi putut să scrie ulterioarele lui Supravieţuiri.

Sinuciderea simulată a tînărului Radu Cosaşu – pereche cu infarctul mimat în numele tatălui – apare, dintr-o perspectivă răsturnată, în Viaţa ficţiunii după o revoluţie, epilogul epic al ciclului Supravieţuirilor, în care fostul cenzor Reznicek îşi precizează punctul său de vedere, scriindu-i lui Oscar Rohrlich despre scriitorul Radu Cosaşu: „Ei bine, domnule Oscar Rohrlich, azi te pot informa precis că eu l-am observat (gestul de a scoate limba al lui Cosaşu, n.n.); nu l-am cenzurat, nu l-am denunţat, nu l-am dat pe mîna Miliţiei pentru ultraj adus autorităţii. (…) L-am lăsat [pe Radu Cosaşu] să se joace de-a Kirillov şi spînzurătoarea live, cum se zice astăzi; l-am lăsat să se «liniştească». Eu m-am liniştit ceva mai tîrziu, după vreo 20 de ani, la apariţia Logicii (1985), cînd, în România literară, criticul pe care îl citeam în fiecare joi scria, într-o cronică extrem de favorabilă, că va fi greu să se depăşească. Atunci m-am «liniştit». Fără mine (iată, nu mă cenzurez), Radu Cosaşu nu ar fi dat scenele pe care esteţii – nu eu – le consideră tragice, «inegalabile». Tot ce a dat cît de cît valabil este inspirat de Reznicek. Fără Reznicek nu a fost şi nu va mai fi luat în seamă“.

Epilogul epistolar datorat lui Reznicek din Viaţa ficţiunii după o revoluţie are la sfîrşit un addendum cu ultima dorinţă a lui Oscar Rohrlich: „Eu, la incinerarea mea, nu doresc să aud nici un discurs – doar, la coborîrea în foc, să mi se pună aria Cherubinului“. Adică aria celui veşnic imatur, căruia mereu i se prezice „Vei muri de puerilitate!“ şi care, întărîtat, îşi răspunde lui însuşi, în primul rînd: „Faci pariu că puerilitatea asta mă va salva?“.