Ceea ce-o distinge pe poeta Oana Boc, în contextul liricii actuale, ţine de opţiunea pentru ceva diferit, dar care în limpezimea cristalină a formei este necesar ancorat într-o problematică major umană. În primul rând, aş menţiona coordonata bine aspectată a căutării: Căutarea imensă e zeul din mine – Geneză). Pornind de aici, se dezvoltă ca dominantă, în acest al treilea volum, intitulat Şeherezada (Oana Boc, Şeherezada: Poezii, Editura Neuma, 2022.), o iscoditoare trăire, intensă sub blândeţea calmă a expresiei, ea însăşi cântărită de supremaţia ideii poetice. La fel ca în volumele precedente, Scara şi Scrisoarea Evei, un flux de semnificaţii se deschid din coerenţa şi unitatea tematicii încifrate în epura cărţii, care, în acest caz, este celebra povestea orientală a Şeherezadei. Procedeul de organizare sub umbrela unei tematici îşi arată tot beneficiul valorizant în eşafodajul compoziţional al volumului, fructificând cu măiestrie (şi poate inconştient), o fulgurantă revelare a unui mister tot mai ocultat în zilele noastre. Aceasta este de fapt una dintre tainele mari şi simple ale alcătuirii firii omeneşti, pe care ştiinţa actuală a dobândit-o şi pe care şamanii, vracii, fachirii tuturor timpurilor o ştiau, din vremuri imemoriale, anume că avem o parte masculină şi una feminină în noi, în funcţie de care ne căutăm pe noi înşine, atunci când ne întâlnim ori nu sufletul pereche. Energia sacră care se creează între bărbat şi femeie este uitată în civilizaţia trepidantă de acum şi resuscitarea ei nu poate fi decât oportună. Mai ales când îmbracă haina evanescentă, dar convingător tulburătoare a poeziei Oanei Boc, cristalină şi adânc analitică, totodată: Mi-ar fi plăcut în seara asta/ să te întâlnesc pe stradă/ şi chiar te-am aşteptat pe toate străzile./ M-am întâlnit doar cu mine,/ care semăna în lumina obscură/ prea mult cu tine. Eu văd aici o previziune a marii întâlniri, pentru că totul este mai întâi în noi, şi numai mai apoi se preface în realitate.
Primul text poetic, cu tâlc numit Şah, apare surprinzător, aşezând concluzia chiar la început şi provocând astfel un neobişnuit orizont de aşteptare. Eul liric feminin îşi dezvăluie atât credinţa în destinul cuplului, dar şi încrederea în ea însăşi, altfel spus este curajoasă şi adânc convinsă că jocul crucial al iubirii ca ţel existenţial o cuprinde pe ea, necesar şi de neînlocuit: În jocul acesta în care ai încercat mereu/ să înţelegi ce nu era posibil de înţeles,/ tot eu o să-ţi rămân regina/ cu care ai jucat cel mai intens. Mai mult, ea ştie, înţelege totul pentru că înţelege ceva ce nu trebuie înţeles, dar trebuie crezut, din momentul de graţie în care este presimţit: În jocul acesta lung cât restul vieţii tale/ ca într-un labirint te vrei închis/ în care simultan esti alb şi negru,/ învingător şi în acelaşi timp, învins. În construcţia universului poetic al Oanei Boc, complementaritatea contrariilor este de fapt o coordonată necesară iubirii celei mari, asemănată cu abstracta sferă, care nu poate face abstracţie de flamura simbolică a căutării.
În întregul volum, rostirea poetică este alternativă, Şeherezada şi regele îşi schimbă între ei rolurile, se contaminează unul de stările celuilalt, iar poeziile par o întreagă paletă de meandre ale preaplinului, conţin nesiguranţa, neîncrederea, apăsarea orelor, ale clipelor tânjitoare, nostalgii, amintiri fetiş, îngrijorare.
Pe de altă parte, regele, cel dinaintea venirii şi a poveştilor Şeherezadei, simţea tot mai greu, golul suspendat din el şi această stare se vrea umplută, cu fiecare noapte care amână moartea iubitei curajoase, prin construirea alambicată a unui imens halou de atracţie, de seducţie misterioasă. Întregul prezent ambiguu şi atemporal, cu aura gestului înaintare-retragere – induce paradoxal poeticitatea unui trecut viu, palpitând de patimă: Uneori iubirea ni se întâmpla în aer,/…/ cu ochi care se priveau atavic/ din străadâncimea altor priviri. Regele este primul care este surprins de lumina marelui sărut, întreagă, în timp ce încă încerca să se desprindă, ca umbra, din timpul iubirii.
Construcţia epică este încifrată şi pe alocuri decriptată în clipe destrămate din perfecţiunea sferei, frânturi de îndoială de care inima se leagă dramatic. Aceste secunde dezarticulate care ţin loc de cuvinte şi culori vor sfârşi în Respiraţie (poemul final) ca o suflare unificatoare, ca triumf al amestecării invizibile a celor doi iubiţi. Acel mod final de contopire, ca o respiraţie, ca o nelinişte configurează o eternizare nematerială în sublimarea ei, tradusă poetic ca o formă de oxigen şi de nesfârşire. Avem aici fiorul mai puţin aşteptat în viziunea modernă a dragostei, respectiv transubstanţierea iubirii într-o extatică, platonică pasiune.
Originalitatea Oanei Boc în adaptarea poveştilor Şeherezadei este astfel evidentă, corespunzătoare cu credinţa poetei în necesara, căutata uniune între Spirit şi Trup, singurul mare adevăr de care iubirea are nevoie şi care împlineşte fericit omenescul. Deşi primordială, această uniune nu este liniştită sau direcţionată numai spre lină împlinire. Lirica Oanei Boc include nefericirea din fericire. Armonia contrariilor, trăirea lor cu bucuria intensităţii nu este decât sentimentul angajării definitive şi încrederea în polimorfismul iubirii, cum ar fi metamorfozele trupurilor celor doi iubiţi, fărâmiţate în secunde şi minute/ când nu ajung să se sărute.
Poeziile din volumul recent al Oanei Boc conţin un registru al punerii în scenă a multor ipostaze ale iubirii, de la eros la agape, incluzând şi ilustrând sensurile sau accepţiunile antice şi creştine, transpuse uneori în spaţiul teoretico-metaforic al unor ştiinţe, cum ar fi lingvistica şi filosofia sensului. Totul este gândit cu dezinvoltură firească, netrucată. Un exemplu revelator este poezia Rostire în care iubirea trăită doar pe jumătate câştigă o imagine de o mare forţă şi are o putere de seducţie exemplară: ne trăiam iubirea/ cu intensitatea mistică/ a însinguratului mutat în celălalt/ ca într-un loc de rugăciune. Totodată această îmbrăţişare eterică/ era acea promisiune a sensului întrupat/ şi mereu amânat/ şi care avea să devină, poate, cândva,/ rostirea noastră întreagă. În acelaşi filon preponderent filosofic se pot încadra texte poetice ca Am fi putut să inventăm o limbă (te-aş fi putut iubi/ la timpul prezent definitiv/ dincolo de limita/ care desparte sufletul de trup), Celelalte (cu fiecare sunet al fiecărui cuvânt/ prin care noi-doi cream sensul), Intertextualitate, Perfect compus şi mai ales Marginea, o meditaţie exemplară şi tulburătoare. Ea este aşezată în carte pe o pagină alăturată cu poezia Restul Vieţii Mele, aparent în contratimp tematic cu Marginea, dar prefigurează acelaşi gând profund al acceptării iubitoare a efemerului şi a necunoscutului, de fapt atât de nesigur. Mai mult, fenomenul distorsiunii marginii într-o oglindă transformă iminenţa sfârşitului într-o metaforă textuală a fără sfârşitului.
Povestea Şeherezadei – ea însăşi atât de ofertantă în înţelesuri, unele cu specific oriental de încărcătură luxuriantă – devine în viziunea poetei Oana Boc o lume bogată de înfruntări contradictorii, cu cele mai fastuoase, fermecătoare, neasemuite stări şi trăiri. Universul iubirii este de fapt unul al reflecţiei despre iubire, despre sensul vieţii, în felul trăirii şi meditaţiei atât de proprii lirismului poetei. Variat în nuanţe şi în arabescuri sentimentale, acest lirism particular este îndeobşte receptat sau definit, în sensibilitatea modernă, drept ambiguitate a stărilor sufleteşti. Eu prefer să descifrez în ambiguităţi esenţe lirice înlănţuite, dar care nu-şi ascund suişul atent construit al avântului spre absolut, al năzuinţei adânci şi netemperate spre întreg, ştiind că acesta nu este totuşi îndeajuns omului. Şeherezada Oanei Boc transfigurează minunat iubirea, modulează şi revigorează ipostazele iubirii, prin resuscitarea oportună şi inspirată a unei energii sacre, ca aceea a marilor iubiri. Această energie se manifestă cu frumuseţe în adâncimea gândirii şi în proiecţii metafizice, îngemănând meditaţia, viaţa, marile necunoscute, toate sub puterea căutării imense.