Constantin Cubleşan, „Laudă vieţii care ne-ngăduie fiinţa“

Poezie a vârstei deplinei maturităţi, volumul Rana ascunsă a fiecărei zile (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023) aduce în creaţia lui Horia Bădescu o aprofundare a meditaţiei existenţiale pe care o întâlnim, de altfel, de-a lungul anilor, şi în toate celelalte volume ale sale, de la Marile Eleusii (1971) până azi. Acum însă, baladescul de odinioară, bunăoară, în care incantaţiile bucuriei de a iubi, de a trăi, la drept vorbind, într-o comuniune juvenilă, primeşte accente grave, evocatoare de singurătăţi, în chiar atmosfera tenebroasă a vechilor locante pitoreşti: „O cafenea,/ un birt în care se murea târziu,/ trist salon al singurătăţii pubere,/ falie în care alunecau rugăciunile nopţii/ – cândva/ prin fumul ţigărilor înotau/ femei fără vârstă şi mateloţi/ căzuţi peste bordul paharelor –/ paradis al tăcerilor năduşite,/ tarabă de neguţat ziua de mâine./ Bizanţ rătăcit/ în care sexul îngerilor era încă fluid,/ o văgăună în care se murea încet/ între Bach şi Mahalia Jackson“ (O cafenea). Are, în acest context social, moral şi, desigur, pustiitor în credinţă, revelaţia „zilelor triste“ în care „nimic nu e la locul lui“, încât o întrebare firească: „Ce căutăm aici noi, oamenii?“ (Sfidător flautul mierlei) devine stringentă, poetul asumându-şi, tocmai de aceea, menirea de a concepe „un colind pentru vremuri fără colinde“ (Ninge).

Izvorâtă din astfel de stări emoţionale, poezia nu este atât înălţătoare pe cât de meditativ reflexivă asupra arderilor lăuntrice („clopotul inimii tale în domul tăcerii,/ măsurând/ ceea ce nimeni nu ştie“ (Zi de zi), asupra a ceea ce poate deveni condiţia existenţială a vieţuirii: „Bucură-te pentru slobozenia ochilor,/ încă ţi-e îngăduit să vezi/ feţele răului;/ poate că mâine vei binecuvânta/ ordonanţa orbeniei!“ (Cine sunt cei ce dansează pe ruinele clipei). E aici un halou dramatic subteran dedus din mistica fiinţială a liricii blagiane, pe care Horia Bădescu o dezvoltă în chip creator, adăugându-i valenţele unei melancolii sfâşietoare a pustietăţii lumii contemporane: „Scade lumina,/ scade umbra,/ scade viaţa./ Sărace sărbătorile trupului!/ O mie şi una de nopţi pentru sporovăiala/ vântoaselor,/ chivuţe mestecând cenuşa nesomnului/ la capăt de pod./ Cuvinte fără de noimă,/ vorbe furate pe gura tăcerii./ Scade lumina,/ umbra,/ viaţa,/ limpezi sunt doar marginea gândului/ şi povara fiinţei“ (Scade lumina). Poetul vede şansa posibilei salvări sufleteşti dintr-un prezent copleşit de „năucii vremurilor noi“ (Fără să ştim), prin revelaţia „sărutului lui Dumnezeu/ pe creştetul lumii“ (Toamna), o lume a elementelor primordiale ale firii la care se smereşte prin rugăciune. „Roagă-te soarelui,/ marelui/ domn al tot nehotarului!// Roagă-te vântului,/ sfântului,/ pentru tăcerea cuvântului!// Roagă-te ploii,/ noima nevoii/ care-şi răsădeşte în lacrimă-altoii!// Roagă-te cerului,/ străjerului/ neclintit al misterului!// Roagă-te maicii ţărână,/ lumii stăpână,/ vieţii şi morţii fântână!“ (Roagă-te soarelui). Şi totuşi, neliniştea de a trăi devine bucurie a vieţii, lauda acesteia primeşte la Horia Bădescu dimensiune creştină dincolo de elogiul marelui orb din panteismul blagian: „Laudă trandafirului ucis/ în cătuşele iernii,/ laudă sărutării date zilei de ieri,/ laudă celui căzut şi celui rămas/ în picioare,/ laudă amnezicului/ şi celui ce aminte-şi aduce,/ laudă celui ce-şi pierde viaţa/ şi celui ce-o duce, icoană,/ în inima lui,/ laudă celui frânt de iubire/ şi celui copleşit de patima ei,/ laudă suferinţei şi iertării şi milei,/ laudă vieţii care ne-ngăduie fiinţa/ în fiinţa ei nesfârşită!“ (Laudă trandafirului ucis). În această bucurie se tălmăceşte şi mitul lui Narcis: „Nu privi în oglinda fântânii/ dacă te temi/ poate că nu-i nimic de văzut,/ poate că-n apele limpezi/ se-arată doar prăpastia cerului“ (Precum un cântec) dar şi fatalitatea căutării de sine mereu ne-mplinită: „lepădare de ceea ce nu eşti/ sau poate de ceea ce eşti/ şi nu ştii să afli“ (Lepădare de sine) căci „e o rană între pleoapele zilei,/ un adânc în care nu poţi privi“ (Zăpezile în după-amiaza mâniei). E aici o melancolică poetizare a dialecticii deşertăciunii: „Toate pieiră, toate s-au dus;/ e răsăritul numai apus,/ e clipa numai umbră de clipă/ e şi văzduhul umbră de-aripă,/ rană e cerul peste câmpie,/ unde e capătul cine mai ştie?/ Unde se năruie vântul şi ploaia,/ unde se-nchide-n pustiu odaia,/ unde-nfloreşte ramul de sânger,/ unde se-ascunde puiul de înger?/ Unde să fie tot ce s-a dus,/ cu răsărituri şi cu apus?“ (Toate pieriră). În rezonanţe metafizice, lirica aceasta e o stare de spirit poetizată, datorată unuia ce reflectă asupra condiţiei vieţii şi a morţii ca două momente ale trecerii prin lume, ducând povara împlinirilor, fără a şti când şi cum se va încheia acest drum: „Zi după zi, ceas după ceas,/ nimeni nu ştie cât a rămas./ Se duce trenul, gări după gări,/ nu sunt răspunsuri doar întrebări;/ câte răspântii, atâtea căi,/ câte urcuşuri, atâtea văi;/ lumină plânsă de întuneric,/ ieri e departe, mâine-i himeric;/ timp fără noimă, fără popas,/ timp al tăcerii fără de glas“ (Zi după zi). Departe de a fi o poezie a fatalităţilor vieţii, a tristeţilor existenţiale, se impune aici credinţa senină în lumina eternităţii: „Strălucitoare stă însă lumina,/ pline sunt toate de adierile inimii;/ toate pe înţelesul neînţeles vorbesc/ tăceri care te-ngăduie lumii,/ şi de tine însuţi te apără./ Toate cu tine sunt în eternul acum, în care te afli“ (Cândva, altădată, demult…).

O melodie lăuntrică a versurilor, ce se rostesc oarecum ritualic, e statornică în creaţia lui Horia Bădescu, el decantând şi rafinând astfel idei cu minuţiozitate de bijutier al slovei, cu înaripări de gând ce frizează tainele facerii universului risipit în efemerul lumesc al trăirilor fixat pe neliniştitele marile întrebări omeneşti: „E hăul lumii ca la început,/ stă universul răstignit pe loc/ şi parcă însuşi Dumnezeu ia foc/ să încălzească gerul absolut./ Arsă-i lumina, din cuvântul mut/ curge-n clepsidre vidul, în ghioc/ doar plânsul mării-ncearcă sub obroc/ să încălzească gerul absolut./ Ce viscol duce lumea la păscut?/ Ce spulber bate stelele de stele?/ E hăul greu de spaimele rebele/ să încălzească gerul absolut// Noi ne-am vândut pe-o lingură de lut…/ E hăul lumii ca la început“ (E hăul lumii…). O asumare a destinului lumesc e un motiv permanent de meditaţie asupra efemerei existenţe umane, fără a se abandona tristeţilor, chiar dacă perspectiva cosmică a neantului e obsedantă: „Cu umilinţă să stai dinaintea lumii/ care te-ngăduie!/ Cu umilinţă dinaintea vieţii./ Darul ei nu-ţi aparţine;/ chiriaş de-o clipă eşti/ în odăile fulgerului./ Cu umilinţă în faţa uitării./ Memoria e doar/ întruparea de sine-a neantului“ (Cu umilinţă…).

Dramatismul liricii lui Horia Bădescu e asumat intimităţii discursului reflexiv. Meditaţia se construieşte metaforic, adesea având alura cugetării elegante, totul cu o simplitate a rostirii ce dă emoţiei artistice profunzime vizionară.