VLADIMIR TISMĂNEANU, AMURGUL LENINISMULUI…

Dedic acest text memoriei lui Matei Călinescu (1934–2009), ilustru cetăţean al Republicii Literelor, profesor de literatură comparată, eseist, critic literar, romancier, poet şi gânditor antitotalitar. Am avut şansa de a colabora cu Matei şi de a mă bucura de prietenia lui. Spre imensul meu regret, relaţia noastră s-a materializat în plan ştiinţific doar prin intermediul unui articol publicat în revista Problems of Communism la începutul anului 1991. Chiar şi aşa, această colaborare a avut un impact considerabil, stabilind parametrii fundamentali de discutare a Revoluţiei din România în anii ce aveau să vină.

Matei Călinescu a fost unul din cei mai necruţători critici ai imposturii anilor ’90–’92 din direcţia celor care s-au succedat puterii comuniste, preluând puterea în ţară prin intermediul deturnării revoltei civice din decembrie 1989. La puţin peste treizeci de ani de la acele evenimente, Matei Călinescu rămâne, din punctul meu de vedere, un reper cultural şi uman fundamental pentru înţelegerea atât a istoriei prezente, cât şi a valorilor trecutului distrus, ocultat şi alterat sub comunism.

Un lucru care trebuie afirmat cât se poate de tranşant este că anul 1989 s-a întâmplat. Indiferent de variile teorii conspiraţioniste şi de veştedele sau mai puţin veştedele teorii care încearcă să ne convingă că totul a fost o ficţiune, o iluzie, anul 1989 a fost o realitate istorică, politică şi etică. Lumea de după 1989 este fundamental, radical şi decisiv diferită de lumea de dinainte de 1989. Un distins disident ceh, Martin Palouš (70 de ani), care a fost la un moment dat purtător de cuvânt al Cartei 77 şi ambasador al Republicii Cehe la Naţiunile Unite, criticându-i pe cei care neagă caracterul revoluţionar al anului 1989, spunea: „O revoluţie are loc în momentul în care mă culc într-o seară şi ştiu ce ziare am cumpărat dimineaţa, dar mă trezesc a doua zi, merg la chioşc şi cumpăr cu totul alte ziare“.

Aici se află cheia transformării despre care voi discuta: s-a schimbat paradigma de interpretare a realului! Nu trebuie uitat că revoluţiile anului 1989 au avut loc în acelaşi timp cu sărbătorirea bicentenarului Revoluţiei Franceze din 1789. Într-un astfel de an aniversar, am avut privilegiul de a asista la un nou tip de revoluţie, una fundamental nonviolentă şi antiutopică. O precizare: în cazul României s-a răspuns cu violenţă, dar revolta în sine nu a fost violentă. Răspunsul violent a venit din partea puterii.

Consider că este foarte important ca, înainte de a discuta naufragiul sau amurgul leninismului, să vedem în ce anume a constat acesta şi cum a fost posibilă ieşirea din utopie. Comunismul a fost, înainte de toate, un program doctrinar menit să mobilizeze în vederea atingerii unor scopuri radical transformative la nivel economic, moral, social şi cultural. Ambiţia supremă a comunismului a fost să realizeze o nouă civilizaţie care să se rotească în jurul personajului central – Omul Nou.

Comunismul este un antropocentrism pervers. Pe lângă faptul că există cultul partidului, ceea ce face din comunism o ecleziologie, el este în acelaşi timp o tentativă de revoluţionare a antropologiei. Scopul principal al comunismului nu-l constituie doar socializarea mijloacelor de producţie; toate acestea sunt subsumate unei noi viziuni asupra omului şi existenţei umane. Omul Nou în comunism, ca şi în cazul doctrinelor fasciste, devine finalitatea supremă a acţiunii politice.

Aceasta din urmă nu este gratuită. Obiectivul ei este dublu: politizarea absolută a spaţiului uman şi, deopotrivă, falsificarea totală a ceea ce înseamnă politic: dacă prin acesta înţelegem comunicarea nestingherită între fiinţe umane cu drepturi garantate într-o manieră ireductibilă în urma unei relaţii speciale cu transcendenţa.