DAN GULEA, CONFRUNTĂRI PERMANENTE

Cei 80 de ani de la Manifestul Cercului de la Sibiu reprezintă un moment de recapitulare a unei istorii oblice: pledoaria pentru valoarea estetică într-o lume dominată de sămănătorism antonescian îşi atrage virulente contestări din partea taberei oficiale; după război, de asemenea, manifestul nu mai poate fi publicat. Apare – fără nicio contextualizare critică, abia în 1973, într-o carte de amintiri (postumă!) a unui sburătorist, Ieronim Şerbu. Sub egida Cercului, este reluat în Romanul epistolar de I. Negoiţescu şi Radu Stanca (1978), dar în notele finale, care explicau diferite personaje ale corespondenţei – iar sub numele lui I. Negoiţescu, autorul manifestului, în culegerea de texte de la Europa Liberă, În cunoştinţă de cauză (1990). În fine, un comentariu de istorie literară (semnat de Gabriela Omăt şi Margareta Feraru) poate fi citit în notele de la E. Lovinescu, Agende literare VI (2002).

• Cluj, Grădina Botanică, 1946. Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Cornel Regman, I. Negoiţescu, Ion Regman, Radu Enescu, Ion Oana, Ovidiu Cotruş,
Ştefan Aug. Doinaş, Dominic Stanca (arhiva Cornel Regman).

Trăgând linie, o jumătate de secol de nereceptare, în care literatura română s-a luptat cu „focarul cel mai periculos al confuziei între ideea estetică, cea etică şi cea etnică“, reprezentat de atmosfera războiului, apoi de dictatura comunistă, pe care Cercul le-a resimţit din plin, prin anii grei de închisoare. Această istorie dificilă a receptării era şi mai mult îngroşată de indexarea lui E. Lovinescu, personaj inacceptabil – aşa cum era şi Maiorescu, fiind recuperaţi abia după 1965, cu intermitenţe; mult mai greu pentru mentorul Sburătorului, pentru că Monica Lovinescu, din cea de-a patra generaţie postmaioresciană, începuse emisiunile la radio: „Monica a vorbit despre Cercul Literar, în legătură cu moartea lui Tonegaru“, îi scria la 29 februarie 1952 Negoiţescu lui Radu Stanca (ap. ed. 2021 a Romanului epistolar).

Entuziasmul tinerilor, „semnele bune maioresciene venite de curând din Ardeal“, după cum se exprima E. Lovinescu, stabileau şi un mic canon interbelic – confirmat în general astăzi; cu observaţia că a cincea generaţie postmaioresciană (critica şaizecistă) a mizat pe G. Călinescu, criticul prin excelenţă pentru această generaţie, nu în primul rând pe E. Lovinescu, cel căruia îi era adresat Manifestul şi era citat cu Istoria literaturii române contemporane (1937) şi T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943). Hortensia Papadat-Bengescu (autoarea Concertului din muzică de Bach) şi Ion Barbu, cu Joc secund, indicaţi de Negoiţescu (Damian Silvestru), alături de E. Lovinescu, sunt o parte importantă a configurării literaturii române pentru critica optzecistă, cea de-a şasea generaţie postmaioresciană, care le-a consacrat mai multe interpretări critice, monografice sau capitole de istorie literară. Acestor scriitori moderni li se adaugă, evident, Liviu Rebreanu, conducătorul ziarului Viaţa, în care este publicat Manifestul; doar Dinu Nicodin, autorul romanului Revoluţia (1943), dat exemplu în Manifest alături de numele de mai sus – rămâne o lectură de ultimă oră a „sibienilor“.

În permanenta confruntare dintre modernitate şi tradiţionalismul extrem din cultura noastră, între închidere şi deschidere, care poate fi trasată începând cu generaţia paşoptistă, în măsura în care astăzi se resimte o augmentare a discursului ambiguu despre specificul românesc (de exemplu, identificat doar în ruralitate), dar şi transformarea, sub presiunea generoasă şi de asemenea rurală a internetului, a unor manifestări sau publicaţii în magazine, atitudini culturale generaliste, unde oricine este oricând binevenit, alături de deprecierea generală a şcolii şi a canonului literar al acesteia prin acţiuni purtate în numele societăţii – Manifestul Cercului de la Sibiu este un reper şi mai cu seamă atunci când valoarea estetică a operei ajunge să fie negată sau minimalizată în mod oficial, prin acte instituţionale, prin directive de partid sau de stat.