ŞTEFĂNIŢĂ REGMAN, COMPONENŢA CERCULUI LITERAR ÎN VIZIUNEA LUI CORNEL REGMAN

Cele două documente purtând semnătura lui Cornel Regman pe care le punem la dispoziţia celor interesaţi de fenomenul Cercul Literar probează că preocuparea criticului de a ţine evidenţa membrilor şi a diverselor etape formatoare pe care tinerele speranţe ardelene le-au parcurs a fost constantă. Valoroase din punct de vedere istorico-literar, publicarea lor ne pare necesară şi pentru că, prin diverse ziare şi bloguri, se vehiculează multe năzbâtii: de pildă, că Blaga a fost conducătorul Cercului, e hirotonisit cu această calitate un amic (Al. Cucu) doar pentru că apare într-o fotografie de grup sau şi, mai curios, că Emil Botta a făcut parte din grupare.

Întâiul document, datat 13 decembrie 1944 – extras dintr-un caiet al lui Regman care conţine şi o dare de seamă a şedinţei de cenaclu din 15 decembrie 1944, precum şi încercări de proză – interesează prin felul cum acest membru fondator al Cercului evaluează fazele care au pregătit ideile programului expus în „Manifest“. Acest aspect a fost bine analizat de Florina Lircă-Moldovan în monografia pe care i-a dedicat-o criticului (Cornel Regman: a fi critic literar, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018). Dat fiind că a avut acces la o parte din document, exegeta pune în evidenţă faptul că primul grup s-a constituit la Cluj, în anul 1938 (în jurul revistei Symposion) şi compară clasificarea lui Regman cu cele făcute, în iunie 1943, de Victor Iancu, unul dintre „patronii“ Cercului (cum îl consideră tot în acest document Regman) şi, în decembrie 1943, de Ioanichie Olteanu (într-un articol reprodus în volumul lui Dan Damaschin, Cercul Literar de la Sibiu/Cluj. Glosse/restituiri/corespondenţă). La critic apare, astfel, o noutate, căci legat de cele patru numere ale revistei studenţeşti Curţile dorului (1941) condusă, sub patronajul lui Blaga, de Radu Stanca, el vede nu una, ci două etape formatoare, a doua calitativ superioară (căci prima, cum notează cu creionul Regman, fusese „de culoare verde“, adică de extremă dreaptă, vizat fiind mai ales Negoiţescu, care din acest motiv nu mai e lăsat să publice în numărul triplu 2-4 (unde, în schimb, îşi face debutul însuşi Cornel Regman).

După această incursiune în trecutul grupării, care apare şi astăzi cam nebulos în ce priveşte formarea, la Cluj, în jurul unor publicaţii onorabile, a unui nucleu, urmează, în partea intitulată Aport, o concisă examinare a ceea ce au realizat cerchiştii, cei mai mulţi semnatari ai Manifestului, până la acea dată. Evaluarea se vrea corectă, dar intransigentă. Dacă primii de pe listă sunt trataţi favorabil sau cu onoruri (Radu Stanca =„polihistor“, adică Eruditul, n.n.), când trece la următorii, umoarea lui Regman devine acid-ironică (nu scapă de critică nici caracterizarea propriei activităţi). Lui Doinaş nu-i contestă statutul de poet, însă alte laturi ale sale sunt pişcate nemilos („se învârte pe loc şi sfârâie“). Lui Sîrbu îi lipsesc calităţi esenţiale pentru o „proză adevărată“. Cât despre ultimii de pe listă, nemulţumirile autorului se înmulţesc, odată cu semnele de întrebare.

Al doilea document l-am descoperit în biblioteca lui Cornel Regman pe pagina de gardă a unui exemplar al ultimului număr al Revistei Cercului Literar: e posibil ca însuşi autorul să fi uitat complet de el. Cum se ştie, în 1946, cerchiştii sunt deja, în majoritate, de un timp stabiliţi din nou în capitala Ardealului, unde produc… liste de membri şi stabilesc ierarhii („Legea Forului Suprem“ etc.). „Se vede că ne lipsea revista care să ne ocupe timpul liber, ceea ce ar fi curmat de la sine elanul «legislativ» al momentului“, va spune Regman într-un interviu din 1990. E celebru tabloul componenţei Cercului pe bază de cărţi de joc în care apar Stanca, Negoiţescu, Doinaş şi Regman pe post de „aşi“. (El e reprodus mai întâi în revista Apostrof şi apoi în cartea lui Petru Poantă Cercul Literar de la Sibiu.) Într-un document descoperit de Dan Damaschin în arhiva lui Henri Jacquier, vedem că mentorul cerchiştilor considera că „aşii“ sunt nu 4, ci 8, punându-i cumva pe plan de egalitate, cu cei îndeobşte admişi, pe Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş şi Radu Enescu.

Or, în iulie, Regman, ca un cadrist vigilent, ţine să întocmească, la rândul lui, cu o minuţie cvasiştiinţifică (e indicat până şi sensul în care se învârte Cercul!), o listă neconcesivă – şi mai fină – a componenţei grupării. Exit „damele“, exit „novarii“, „octarii“ şi „şeptarii“. Dacă pe poziţiile rămase pot fi găsite aceleaşi nume (precizăm că Toma Ralet e Wolf von Aichelburg, iar Tudor Bogdan un frate al lui Cornel Regman, Ion), observăm că unele dintre ele, în speţă Ioanichie Olteanu, I. D. Sîrbu, Umberto Cianciolo, Nicolae Pârvu şi Ilie Balea, sunt notate doar cu creionul, uneori cu un semn de întrebare şi finalmente barate. Sunt, de asemenea, importante cele două liste întocmite alăturat. În prima sunt enumeraţi „centrifugii“, taxaţi dur drept „lepre“. Aici figurează, pe lângă cei care se îndepărtaseră de Cerc mai de mult, unii a căror prezenţă poate astăzi să mire (ca de pildă I. D. Sîrbu, Nicolae Balotă sau Ioanichie Olteanu). Multe vor fi fost disensiunile în grupul de la Cluj! În cea de-a doua listă, a „centripeţilor-neofiţilor“, remarcăm ca un semn de vitalitate cerchistă numele lui Dominic Stanca.

După toate aceste categorisiri făcute de Regman la circa un sfert de veac de viaţă – care ajută, desigur, la o mai bună cunoaştere a istoriei Cercului Literar –, notăm, în chip de concluzie, ultima listă, cea definitivă, întocmită de critic cu ocazia unui interviu din ultimul lui an (1999): „Iată-i însă în integralitate pe cei 12 care, rămânând solidari de-a lungul timpului în calitatea lor de «cerchişti», au confirmat totodată speranţele puse în ei: Radu Stanca, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, I. D. Sîrbu, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Dominic Stanca, Radu Enescu şi ceva mai vârstnicii lor colegi Eugen Todoran şi Cornel Regman“.