ION VARTIC, ÎN JURUL MANIFESTULUI CERCULUI LITERAR

• E. Lovinescu în Cişmigiu.

O scrisoare către d. E. Lovinescu a Cercului Literar din Sibiu, apărută în ziarul Viaţa, din 13 mai 1943, a constituit gestul public al unui grup de tineri scriitori, autointitulat pur şi simplu Cercul Literar, care, enunţându-şi ideologia estetică proprie, implicit politică, s-a desprins din compozitul „Cerc literar studenţesc «Octavian Goga»“ (ce funcţiona pe lângă Universitatea clujeană aflată în refugiu la Sibiu). Iniţiată de Radu Stanca, liderul grupării, scrisoarea respectivă a fost redactată de prietenul său cel mai bun, I. Negoiţescu. Intenţia acestei luări de poziţie datează, însă, încă din 1942. Aşa reiese din epistola programatică pe care Radu Stanca i-o adresează lui Cornel Regman în preajma Paştilor din 1943, deci de dinainte de trimiterea scrisorii către E. Lovinescu: „Încă de anul trecut împreună cu tine, cu fratele Todoran şi cu Negoiţescu (noi patru îndeosebi) am fixat, mai mult oral, o serie de principii critice la care, cu entuziasm, humor, informaţie, am aderat. Desigur, neputându-ne manifesta – din păcate – publicistic, Lovinescu nu avea de unde să ştie de această (o spun cu f. mare mândrie!) a «patra generaţie» maioresciană, care, într-un colţ provincial (şi cel mai expus sămănătorismului) şi într-un timp ca acela pe care îl trăim, formulează explicit, printr-o critică dirijată în sânul unui grup, o serie de principii «estetice» în primul rând, creând chiar un «stil» şi centrându- şi cu deosebire preferinţele în jurul marii literaturi, marii arte, iar, în ceea ce ne priveşte pe noi, în jurul unor critici ca Lovinescu, Cioculescu, Călinescu etc. etc. etc./ E timpul (am căzut de acord cu Negoiţescu) ca să luăm şi noi cuvântul oricât de neînsemnaţi am fi deocamdată. (…) … am convenit ca primul pas al luptei noastre să îl constituie o «scrisoare deschisă» către Lovinescu (…) în care să ne arătăm pe larg, explicit, într-o formă deşi modestă, curajoşi totuşi şi demni, poziţia noastră. Scrisoarea va fi iscălită numai de aceia care îşi dau seama ce răspunderi le incumbă pe urma ei. Aceştia suntem în primul rând noi, ce de fapt constituim temelia «Cercului» (Tu, Todoran, Negoiţescu, Eu!)“. Scrisoarea e, deci, conchide Regman, o „operă colectivă“. Alte amănunte în această privinţă trebuie că existau cu siguranţă în jurnalul din 1942-1943 al lui I. Negoiţescu; din nefericire, cum aflăm din însemnarea criticului din 16 februarie 1985, se pare că jurnalul acesta nu mai poate fi recuperat: „Pilu [Virgil Nemoianu] îmi spune că Jurnalul meu din 1942-1943, ce i-l dasem lui în păstrare, ca să-l feresc de autorităţi, l-au distrus ai lui când a rămas în America: am plâns (…). Şi când mă gândesc, cu ce mare grijă şi curaj am salvat eu Jurnalul lui Balotă după arestarea lui!“.

Evitând cenzura poştei, scrisoarea Cercului Literar a fost dusă la Bucureşti de către viitoarea actriţă şi regizoare Zoe Stanca, verişoară primară a lui Radu Stanca, şi înmânată direct destinatarului. Cum îşi aminteşte un martor, prozatorul Ieronim Şerbu, după citirea scrisorii E. Lovinescu a exclamat emoţionat: „Ardealul s-a mântuit prin estetică!“. Apreciind şi stilul epistolar, şi atitudinea plină de curaj a tinerilor scriitori, criticul a decis să o dea publicităţii. Căci, pe lângă adeziunea la maiorescianism şi la primatul esteticului, scrisoarea cerchistă atacă răspicat neosămănătorismul practicat în epocă, neaoşismul, literatura patriotardă, produsă de un sistem de valori strict locale. Adică, altfel spus, „păşunismul“ literar, termen inventat de Radu Stanca şi preluat, cu veselie, de toţi cerchiştii: „Pentru că nu i-a aparţinut în trecut, românul ardelean a suspectat şi continuă să suspecteze ca «neromânesc», oraşul. Toate marile culturi s-au realizat însă în mediu urban, fie el naţional sau cosmopolit, şi au reprezentat prin excelenţă o semnificaţie de urbanitate. Exaltarea ruralului şi a etnicului, de justificat în preocupări sociale, devine un viciu ameninţător atunci când tinde să copleşească fenomenul artistic, care nu-şi poate afla ambianţa cultă şi prosperă, în sensul unei creaţii majore, decât în urbanitate şi în exclusivitate estetică. Nu numai atât, dar ca o caracteristică europeană e şi faptul că toate marile culturi ale continentului, de la cea elină până la cea franceză, s-au realizat în primatul esteticului, căruia i-au fost supuse toate celelalte manifestări ale spiritului.“

Publicarea nu a fost însă lipsită de probleme. Aflăm aceste lucruri chiar de la E. Lovinescu din informaţiile pe care i le dă lui Victor Iancu şi lui I. Negoiţescu: „Manifestului i s-au făcut totuşi diferite amendamente pentru a înfrunta furcile caudine ale cenzurii. Ele nu sunt esenţiale“. Apoi: „… manifestul dv. [a apărut] cu oarecare amendamente impuse de cenzură; e foarte bine scris şi foarte bine prezentat. Apariţia lui vă va produce totuşi inconveniente; pentru că se ridicau îndoieli asupra realităţii existenţei Cercului Literar (totul putând fi o simplă înscenare anonimă), d. Petraşincu s-a văzut nevoit să dea semnăturile, după indicaţiile d-tale [ale lui I. Negoiţescu] din scrisoare; sunt membri cărora, totuşi, această publicitate neautorizată nu le-ar conveni; de pildă, chiar d-lui Victor Iancu, care are de făcut o carieră. Aş fi nemângâiat, dacă s-ar produce vreo nemulţumire în sânul cercului dv. Pare-se că notiţe ostile au şi apărut în Porunca vremii (…). Însăşi Viaţa, ca mai toată presa, e în puterea energumenilor.“

Două săptămâni mai târziu tot Viaţa, din 27 mai, publică şi Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scrisoarea Cercului Literar din Sibiu. Criticul subliniază în mai multe rânduri că, prin „valoarea combativă“ a conţinutului ei, scrisoarea cerchistă, aceea „a unei tinere colectivităţi din care aproape nimeni nu-mi-i cunoscut personal, nu are însă un caracter de omagiu pentru o activitate sau pentru o ultimă carte – e vorba de T. Maiorescu şi posteritatea lui critică – ci e un «manifest» care, afirmând o atitudine de o pondere şi mai ales de o gravitate, în ce mă priveşte, deosebite, merită să intre în discuţia publică. Iată pentru ce nu vă răspund pe calea gratitudinii personale, ci a dezbaterii principiale“. Şi îşi încheie răspunsul întrebându-se şi, fără să ştie, confirmându-l pe Radu Stanca, cu următoarea întrebare: „Să fiţi oare dv. elementele tinere din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zori fericite“, cu datarea 23 mai 1943.

Nu mi se pare de prisos să adaug la istoria Manifestului cerchist un anume amănunt. În comedia sa Critis sau Gâlceava zeilor, din 1945, Radu Stanca are o variantă de final care se adresează nu numai unui public cultivat, ci, în secret, mai ales unuia cerchist, ce se află în cunoştinţă de cauză, ştiind că prin „păşunism“ e numit neosămănătorismul care a fost una din cauzele redactării scrisorii către E. Lovinescu. Citez, deci, dialogul de rămas-bun dintre Apollo şi Hermes, protectorul păstorilor şi al cirezilor de vite:

Phoebus: Ce să fac, dragă: detest păşunismul!

Hermes: Ce?

Phoebus: Păşunismul. Nu ştii tu ce-i aia! Deşi ţie ţi se potriveşte.

Hermes: E o insultă?

Phoebus: Nici vorbă!

Hermes: O ironie?

Phoebus: Da’ de unde!

Hermes: Atunci?

Phoebus: O-ntreagă filosofie! Dar asta las-o pentru altă dată!

Cortina