ALICE VALERIA MICU, CUI PRODEST?

Autor pluridisciplinar, Adrian Lesenciuc cer­cetează cu rigurozitate academică literatura română în context european şi naţional şi propune nici mai mult nici mai puţin decât o analiză vectorială a literaturii române, împrumutând viziunea şi intrumentele specifice ştiinţelor reale. În Critica de direcţie. Analiză vectorială, primul volum al proiectului, apărut la Editura Junimea în 2021, Adrian Lesenciuc se întreabă de la bun început „La ce bun analiza vectorială într-un spaţiu literar care n-are conştiinţa direcţiei?“ Sunt trasate astfel două coordonate pe canavasul cărora autorul va insera o serie de studii prezentate anterior la simpozioane, colocvii sau publicate, în parte, în reviste. O primă coordonată ar fi citirea spaţiului literar românesc ca un spaţiu vectorial. Perspectiva stranie, la prima vedere, se limpezeşte de îndată ce sunt enunţate câteva principii de analiză ale criticii literare. Lesenciuc e nemilos, taie precis şi adânc, vorbind despre critică unidirecţionată, despre „analiza simplei producţii de texte, reductibile prin cronici la mărimi scalare“, despre o „analiză cu ochelarii scalari împrumutaţi de la profesorii de literatură din liceu şi facultate“, în fine, despre păcatul unor critici de a opera intuitiv cu „o banală translatare vectorială“, ba chiar despre lipsa culturii enciclopedice a criticilor literari, strict specializaţi. Consecinţa analizei scalare este, potrivit lui Lesenciuc, subţierea considerabilă a istoriei literare, reducerea la factualitatea unor urme în plan şi reducerea criticii literare la „simple angajări disjuncte pe direcţii diferite, analizabile numai în acord cu alinierea la intenţii, proiecţii, curente, generaţii“.

A doua coordonată trasată de autor este inutilitatea demersului de analiză vectorială, adică una din multiplele perspective, a câmpului literar românesc, unul lipsit de conştiinţa direcţiei. Maiorescian prin structură, Lesenciuc deplânge înţelegerea criticii de direcţie prin filtrul gherist ca „proiecţie a unei direcţii“ pe o arie predefinită. Ipotezele sale contextualizate devin limpezi şi clare, justificând demersul personal: „Critica de direcţie presupune implicit o analiză vectorială a unui câmp vectorial. Înseamnă, înainte de toate, acceptarea existenţei direcţiilor multiple şi asumarea comparării literaturii, care ideologic se defineşte într-un sistem complex de coordonate. Înseamnă identificarea direcţiilor dominante în raport cu unităţi temporale sau spaţiale de analiză, contextualizarea acestora şi analiza, într-un cadru cultural generalist a evoluţiilor lor. Înseamnă cunoaşterea spaţiului cultural şi înţelegerea curenţilor de suprafaţă şi de adâncime care brăzdează cultura. Înseamnă înţelegerea opoziţiei inerţiale în raport cu anumite transformări la care este supusă cultura, dar şi tentaţiile alinierii, după principiul vaselor comunicante, la mode, curente şi teorii din alte spaţii culturale cu care comunică. Înseamnă înţelegerea stării de fapt a unei culturi, care a dat naştere unei literaturi, dar şi a limitelor în care apele literare scaldă ţărmul arid al contextului politic, economic, social“.

Primul plan de analiză, unul lăudabil şi onorabil, este capitolul intitulat Origine, ce conţine comunicări legate de oraşul unde îşi desfăşoară activitatea literară şi academică, Braşovul, oraşul operei prima. Spaţiului cultural braşovean îi sunt rezervate comunicări cum sunt Braşovul şi Generaţia Unirii sau Braşovul într-o altfel de lumină a centralităţii. De la Gutenberg la Zuckerberg vede Adrian Lesenciuc Răspândurea rizomatică a limbii române literare, într-un eseu ce reia subiectul începuturilor tiparului proiectat asupra apariţiei reţelelor informatice.

Cel de-al doilea capitol al cărţii, intitulat Direcţie şi sens, aduce mai aproape analiza vectorială cu care ne atrăsese atenţia din titlu cu teme extrem de interesante, mai ales în eseurile din a doua jumătate a capitolului. Depăşirea postmodernităţii şi perspectiva criticii literare în contextul necesităţii întoarcerii la cultură îl fac pe Lesenciuc să conchidă, în Dincolo de postmodernitate. Critica în orizontul noii paradigme: „Critica noului val are obligaţia de a fi operă în sine pentru a fi reper pentru noua literatură“.

Ultimul critic de direcţie este un eseu excelent al cărui subiect este parcursul critic al lui Nicolae Manolescu, „criticul literar care a avut rolul cel mai important în stabilirea şi menţinerea ierarhiei valorilor literare autohtone“. Din acribia cu care analizează opera, din citirea constructivă a Arcei lui Noe, din atenţia acordată detaliilor, din bibliografia atent selecţionată în alcătuirea portretului ultimului critic de direcţie transpare nu doar admiraţia profesională, ci şi cea umană, exerciţiul fiind menit să fixeze etalonul la care se raportează mai tânărul critic, Adrian Lesenciuc, în practicarea cu consecvenţă a criticii literare.

Dacă cititorul de reviste literare mai puţin familiarizat cu pedanteria comunicărilor academice ar putea să reproşeze autorului ariditatea unor fragmente, întregul, însă e unul pe cât de riguros, pe atât de edificator, iar limpezimea tabloului de ansamblu răsplăteşte efortul lecturii. În eseurile finale din capitolul Translaţie de vectori citim un Lesenciuc descătuşat, îmbrăţişând ipostaza emoţională a criticului dispus să vadă omul din autorul contemporan pe fondul partiturii márqueziene. Veacul de singurătate al scriitorului este o confesiune ce răspunde într-un fel ipotezelor enunţate în textul de început al acestui volum, construit pe scheletul lucrărilor academice. Aici se întâlnesc în mod fericit intenţia autorului cu satisfacţia de lectură: „Scritorul actual a trăit cu lumina bătândă pe chipul pământos al vreunui idol literar, în faţa căruia să se închine, sau de care să se despartă sau chiar să se dezică mai târziu. În zilele liniştite, în văile luxuriante ale copilăriei, scriitorii actuali au auzit vocile celor ce făceau ierarhiile, aşezând, ordonând, lămurind, ca în căderea de tunet a vocii lui Zeus la poalele Olimpului. Au sperat să poată urca versantul literaturii şi de acolo să ordoneze lumea după viziuni la care nu mai avuse acces nimeni până la ei, căci, în fond, doar aceasta putea fi calea unică a literaturii fiecăruia, amprenta fiecăruia în parcursul până spre vârful ierarhiei“. Scriitorii generaţiei digitale şi în epoca digitalizării accelerate, eforturile editurilor şi revistelor de adaptare la normele vieţii literare de reţea sunt alte subiecte punctate în planul relaţiei scriitorului cu lumea în care s-a născut şi cea în care trăieşte şi scrie. În capitolul final, Adrian Lesenciuc reia o întrebare ce planează în lumea culturală: Sfârşitul istoriei literare? El reia ideea scrierii „la două mâini“ a unei istorii integrale a literaturii, cunoscută nouă din introducerea la Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, salutând în lipsa unui astfel de demers atotcuprinzător cele „două istorii critice complet reuşite astfel, nu numai ca descriere a unor parcursuri istorice, ci în complexitatea raporturilor dintre literatură şi istorie (aşa cum le percepea Jauss): cea a lui G. Călinescu şi cea a lui N. Manolescu“.

Critica de direcţie. Analiză vectorială este o pledoarie pentru cultură, pentru literatură, în apărarea scriitorului contemporan. Cartea dă, în acelaşi timp, măsura exigenţei critice a lui Adrian Lesenciuc, mai ales faţă de confraţii în mâna cărora stau câteva principii esenţiale unei literaturi ancorate într-o cultură ce are nevoie, poate mai mult decât oricând, de puterea de-a depăşi spectrele ideologice prin autonomia esteticului.