CRISTIAN VASILE, REŞEDINŢELE REGALE DE LA MAREA NEAGRĂ

Tot mai des anumite proiecte culturale se intersectează cu demer­suri istoriografice care ţintesc şi probleme extrem de actuale (cum ar fi starea deplorabilă a unor clădiri istorice reprezentative sau monumente de patrimoniu). Unul dintre aceste exemple este şi cartea-album realizată de Delia Roxana Cornea şi apărută la finele anului 2021 – Reşedinţele regale de la Marea Neagră. Casele de vis ale reginelor României, traduceri de Nicoleta Stanca şi Alina Cojocaru, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa – Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2021, 254 pag., o lucrare ce beneficiază şi de o versiune în limba engleză.

Volumul – tipărit în excelente condiţii grafice – este parte a unui proiect cultural având sprijinul A.F.C.N. care şi a propus promovarea clădirilor regale de la Marea Neagră (p. 3) şi acoperă cumva şi o lacună istoriografică, deoarece atenţia scrisului istoric postdecembrist a părut să se concentreze asupra Peleşului, a Cotrocenilor şi a Palatului regal din centrul Bucureştiului. Mai recent, focalizarea s-a extins asupra Balcicului şi a castelului Bran, în schimb, reşedinţele regale de la Constanţa şi Mamaia au rămas într-un plan secund. În mod concret, Delia Roxana Cornea se ocupă de Palatul regal din Constanţa, Pavilionul din Portul aceluiaşi oraş („Cuibul“ reginelor Elena şi Maria), reşedinţa de la Mamaia (Palatul şi Vila Cara Dalga/„Valul negru“) şi de Complexul de la Balcic (Vila Tenha Juvah/„Cuibul liniştit“; terasele parcului; Vila Mavi Dalga/„Valul albastru“; bisericuţa Stella Maris; morile de apă etc.).

Avem de-a face cu un vast proiect cultural şi editorial care decurge cumva logic din biografia academică a autoarei. Delia Roxana Cornea – acum muzeografă la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa – a colaborat, îndeosebi după 2010, atât cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (anterior: INMER), cât şi cu instituţii culturale/muzeale din Constanţa. S-a ocupat de exilul românesc, dar şi de regalitate la începuturile instaurării regimului comunist, fără să neglijeze însă aspecte importante din trecutul mai îndepărtat al monarhiei (teme precum „Regele Carol I şi Dobrogea“; „Vizita familiei imperiale ruse la Constanţa din 1914 în imagini şi documente de epocă“ etc., subiecte care s-au reflectat şi în expoziţii omonime).

Toată această multiplă specializare – în istoria comunismului, a exilului şi a legăturilor regalităţii române cu Dobrogea – se vădeşte în paginile acestui volum care a fost rezultatul unei intense documentări. Delia Roxana Cornea a îmbinat informaţii obţinute atât din fonduri ale Arhivelor Naţionale, locale şi centrale, ale Ministerului Afacerilor Externe, ale Bibliotecii Naţionale sau S.C. Proiect S.A. Constanţa, cât şi din colecţii private (iar aici iese în evidenţă colecţia de cărţi poştale a generosului Gheorghe Stănescu). Memorialistica şi literatura secundară sunt şi ele folosite cu scopul de a reconstitui atât parcursul administrativ-birocratic al construcţiilor, cât şi – poate mai important – palierul sentimental, adică ataşamentul diverşilor suverani (Carol I, Ferdinand I, Carol II, Mihai I), al reginelor şi principeselor (Elisabeta/ Carmen Sylva, Maria, Elena-Sitta ş.a.) faţă de clădirile ce urmau să servească drept reşedinţe regale (de departe, reginele Elisabeta şi Maria au vădit un interes aparte faţă de construcţii, inclusiv faţă de elementele de decor interior, în timp ce Carol II a ieşit în evidenţă mai degrabă prin nestatornicie şi rupere de trecut).

Lucrarea Deliei Cornea urmăreşte istoria sus-amintitelor reşedinţe regale de la primele atestări ale intenţiei de construire, de la originile ideii de amplasare într-un anumit spaţiu şi până în postcomunism, până aproape de zilele noastre. Textul de reconstituire istorică se află parcă într-o permanentă comunicare cu discursul vizual al volumului care înfăţişează imagini ale diverselor castele, pavilioane, vile, precum şi planuri de amplasament culese din arhive. Invariabil, cele două conflagraţii mondiale, cu ocupaţiile bulgaro-germană, apoi sovietică, au afectat grav construcţiile, mobilierul şi decoraţiile interioare impunând regândiri ale spaţiului şi chiar schimbarea reşedinţelor, cum s-a întâmplat după Primul Război Mondial. După 1919/1923 se produce mutarea Palatului Regal – care se confunda cu Palatul Prefectului (Palatul administrativ) – din Constanţa la Mamaia, unde va începe (sub atenta supraveghere a Reginei Maria) construcţia castelului şi a pavilionului. Este interesant de notat că aceste construcţii de la Mamaia s-au suprapus cumva cu cele de la Balcic.

Reşedinţele regale de la Marea Neagră… nu este doar o reconstituire empatică a figurilor monarhice în relaţie cu casele lor de vacanţă, ci şi o piesă istoriografică ce creionează portretele unor reprezentanţi de seamă din zona administraţiei centrale/locale (Scarlat Vârnav, prefectul Constanţei), a corpului arhitecţilor (Anghel Saligny, Mario Stoppa, Victor G. Stephănescu ş.a.) sau a anturajului regal (Gaetan Denize, secretar al regelui Ferdinand I, perceptor al principelui Nicolae şi apoi secretar particular al Reginei Maria, calitate în care a supravegheat lucrările de construcţie de la Balcic, merit care i-a adus supranumele de „Sfântul Balcic“ – p. 211). Se distinge în plan secund, dar destul de vizibil, şi portretul unor oraşe, mai ales al Balcicului şi al Constanţei (numită, datorită efervescenţei edilitare, „castelul înfrumuseţat al Grădinii Orientului [al Dobrogei – n.n.]“ – p. 34).

Declinul acestor reşedinţe regale începe chiar înainte de ultima conflagraţie mondială, însă perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a accentuat decăderea şi amploarea degradărilor. Balcicul rămâne în afara teritoriului naţional în septembrie 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului, iar guvernul comunist va renunţa la el, în favoarea statului bulgar, la începutul anilor 1960. În fond, autorităţile de la Bucureşti erau consecvente cu poziţia lor de după 1948, manifestată între graniţele propriu-zise ale ţării, de ştergere a identităţii unor clădiri legate de familia regală. Paradoxal însă, după diverse stricăciuni şi afectări, în postcomunism statul bulgar a ştiut poate mai bine decât România să-şi exploateze turistic şi muzeal fostele ansambluri regale. Dacă fostul pavilion amplasat în zona digului din Constanţa a devenit, în cele din urmă, după unele reconfigurări arhitectonice, Muzeu al Portului (începând cu 1996), complexul de la Mamaia a avut o soartă mai vitregă, în pofida semnalelor de alarmă trase după 1989 îndeosebi de către istorici şi jurnalişti.

Castelul şi vila de la Mamaia au ajuns după 1932 la Ministerul Armatei şi la direcţiile sale, devenind locuri de odihnă şi club pentru aviatori. După ce a fost la dispoziţia ofiţerilor sovietici, complexul a devenit de la finele anilor 1950 casă de odihnă „pentru oamenii muncii“ în administrarea O.N.T. Litoral. Complexul – folosit şi pentru deschideri către turismul internaţional – a suferit recompartimentări şi a ajuns – după schimbări de proprietar – din nou la S.C. Mamaia. Doar castelul a ajuns după 1989 pe lista monumentelor istorice, nu şi vila regală (devenit Barul „Orient“), însă ambele au cunoscut un dureros declin. Abia recent se pare că notabilităţi locale împreună cu oameni de cultură au reluat demersurile vizând demararea procedurii de clasare a imobilului (a vilei) pentru a fi înscris în lista monumentelor.

Cartea Deliei Cornea – scrisă cu vădită empatie faţă de subiectul analizat – este o pledoarie pentru transformarea radicală a acestui complex din Mamaia legat de numele Reginei Maria, prin restaurarea lui şi punerea în cadrul unui circuit cultural turistic (ca Muzeu al staţiunii Mamaia sau ca instituţie de cultură reprezentativă a Constanţei, a Dobrogei în general).