DAN GULEA, „SPUMEGE POCALUL…“ (O ISTORIE AUTOHTONĂ A ŞAMPANIEI)

O istorie a şampaniei româneşti este, de fapt, o istorie a modernităţii noastre, a elitei autohtone de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, examinată cu scrupulozitate din perspectiva regalităţii. Este cea mai nouă cercetare a istoricului Dorin Stănescu, autor al monografiei Şampania regilor. O istorie a primei fabrici de şampanie din România, pivniţele Rhein & Cie, 1892-2022 (Editura Polirom, 2022, 296 p.)

Dorin Stănescu este un cunoscut specialist în modernitatea românească, pe care a analizat-o de-a lungul timpului din mai multe perspective; cea mai cunoscută – istoria căilor ferate, cu o aplicare specială pentru cazul românesc (relevată în studii publicate în Revue d’histoire des chemins de fer în ultimii ani). Alături de aceasta, începuturile cinematografiei româneşti militare oferă o altă imagine despre societatea noastră, aşa cum se poate citi în Naissance des cinémas militaires, 1914-1939 (apărut în ianuarie 2023, la Presses Universitaires du Septentrion, coord. Sébastien Denis, Bénédicte Rochet, Xavier Sené) – sau în studiul „Ulysses in the World War I. Returning by Train at the End of the War. A View from Literature, Memoirs and Diaries“ din World War I and Beyond: Human Tragedies, Social Challenges, Scientific and Cultural Responses (coord. Bogdan Murgescu, Ioana Pintilie, Universitätsverlag Winter Heidelberg, 2021). Nu poate lipsi din această enumerare un volum despre Republica de la Ploieşti (2016) şi alfabetul modernităţii, sau studiul despre Prahova din România Mare votează. Alegerile parlamentare din 1919 „la firul ierbii“ (coord. Bogdan Murgescu, Andrei Florin Sora, 2019).

Istoria şampaniei este fixată în Azuga, cătunul Între Prahove devenind, la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin transformările industriale, „Manchesterul României“, un proiect personal al regelui Carol I, pus în operă de familia de saşi Rhein, pe un fundal completat de administratori ai domeniul Peleş, ai moşiei regale de la Predeal şi ai Domeniului Coroanei Buşteni. Cu o bogată ascendenţă ce duce până în secolul XVII, prima generaţie de industriaşi ai familiei Rhein se stabileşte din Braşov în pustietatea din cătunul Între Prahove într-un anume context politic, al războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România. Fraţii Rhein, Wilhelm August, Ludwig Walter, Carl Joseph, Daniel Heinrich devin oameni importanţi de afaceri, cu fabrici de postav, mobilă şi depozite de vinuri şi băuturi, cu reţele comerciale extinse rapid în Braşov şi în ţară. Acestora li se adaugă alte familii, cu fabrici de sticlă (şi sticlari din Boemia), de ciment şi altele, care conduc inclusiv la schimbarea portului, aşa cum observă o monografie de epocă: „un fel de amestecătură din costumul vechi local cu cel secelenesc (din Săcele), braşovenesc şi modern franţuzesc, şi pe alocurea întâlnim corsetul, umbreluţa şi evantaiul“. La Azuga se creează „un colţ de Transilvanie multiculturală“, cu cinematograf cu reprezentaţii duminica seara, la 1912, cu ateliere de ceasornicărie şi plăci de gramofon ce pot fi împrumutate.

A existat o evidentă aşteptare a elitei noastre pentru o anumită industrie a luxului; cunoscuta Expoziţie din 1906, care celebra un număr de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I, a rezervat un pavilion întreprinderii de şampanie şi vinuri Rhein (reprodus pe coperta acestei monografii). Urmărind în amănunt motivaţiile politice şi sociale, Dorin Stănescu schiţează un portret deosebit al României regale şi al felului în care şampania devine un simbol pentru noua societate românească, un simbol al loisirului, al elitei. În acest drum au existat multe piedici, de pildă cele ale concurenţei sau ale conflagraţiilor mondiale, dar, de fiecare dată, şampania a renăscut. Cu utilajele şi fabricile naţionalizate, Rhein, simbol al decăderii, a devenit Zarea după 1948. În ciuda unor oameni nepotriviţi (precum şeful de întreprindere care ordonă îndepărtarea mucegaiului negru de pe tavanul pivniţelor, cauzând distrugerea unui microclimat cu efecte aproape imediate de fermentare şi explozie a sticlelor), şampania a reapărut şi mai puternică după Al Doilea Război Mondial şi s-a ataşat rapid şi în perioada comunistă demnitarilor înalţi de partid, cu reclame în presă încă de la începutul anilor 1960, cu imagini elocvente ale dictatorilor într-un cadru festiv.

De altminteri, cercetarea lui Dorin Stănescu este ilustrată cu imagini reprezentative din epocă, din presă, din arhive publice şi private, exprimând în mod acurat o naraţiune cu personaje principale şi secundare, cu conflict şi cu suspans.

Fundalul este alcătuit de o serie de portrete şi povestiri de epocă; în comunitatea germană din Azuga, figuri aparte sunt Eduard Fleck, directorul fabricii de ciment, dar şi ornitolog, autor de studii despre coleoptere şi lepidoptere, apreciat de Muzeul de Istorie Naturală din Berlin; el a donat colecţia sa Muzeului Antipa. O altă figură aparte este scriitorul transilvănean de limbă germană Adolf Meschendörfer (1877-1963), căsătorit cu una din fiicele lui Wilhem August Rhein, precum şi fiul lor, Harald, pictor.

Dincolo de aceste figuri, cărora li se poate adăuga Louis Basset, secretar al lui Carol I, o personalitate emblematică pentru Manchesterul României, conducător de facto al comunităţii de afaceri, incursiunile şampaniei în teritoriul românesc sunt urmărite cu atenţie de-a lungul unor pagini de istorie a receptării (ne)preţuitei licori. Povestea începe cu un alt secretar, am spune, cronicarul lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, care descrie contextul bătăliei de la Stănileşti: „Şi au şădzut împăratul [Petru cel Mare] cu Dumitraşco-vodă […] şi ne-u cinstit pre bine şi frumos […] cu nişte vin al lui de la franţoji, care, îndată cum băut, au mărmurit toţi de beţi, bând de acel vin. Şi n-au mai ştiut cum au dormit întru acea noapte, şi domnul şi boierii“. Alte nume care scriu o istorie altfel sunt Kogălniceanu, în calitate de autor de farse, C. A. Rosetti, în ipostaza de angrosist de vinuri, dar şi un personaj reprezentativ pentru superficialitatea burgheziei, precum Chiriachiţa din Titanic-vals, bătrâna ce rezonează: „Parcă şampania se bea vreodată proaspătă sau ca să simţi vreun gust? O bei aşa, de plan, s-o simţi acolo, udă în gură“.

Pe linie naţionalistă (cu incursiuni sămănătoriste sau proletcultiste, din care Dorin Stănescu dă unele exemple), şampania este un simbol al decavării şi al cinismului. Dar această incursiune în istoria mentalităţilor nu face decât să reliefeze semnificaţia care îi este atribuită, cea a modernităţii regale.

Astfel, asocierea şampaniei Rhein cu regalitatea nu se bazează doar pe contextul industrial al fondării primelor fabrici de vinuri şi şampanie la Azuga; oamenii de afaceri de aici, cu sprijinul nemijlocit al lui Carol I, ridică importante instituţii şi simboluri ale comunităţii: spital, biserică ortodoxă, şcoli, monument al eroilor din Războiul de Independenţă.

Pe de altă parte, în momentele diplomatice semnificative, şampania Rhein este acolo, aşa cum o arată analiza unor meniuri ale Casei Regale de la încoronarea lui Ferdinand (1922), de la diferite banchete ale Ministerului de Externe, de la învestirea Patriarhului Miron Cristea ş.a. Toţi regii României au înnoit titlul de „furnizor al Curţii regale“ pentru Rhein şi s-au reprezentat cu această marcă de şampanie, figurând printre acţionarii mărcii: de la Carol I, „vector de unitate a comunităţii multietnice“ de la Azuga, la Ferdinand, la Carol II, cel care vizitează o expoziţie-târg şi gustă în public din şampania „naţională“, la 1934; în 2006, regele Mihai a trimis o scrisoare pivniţelor Rhein, unde a evocat „o seară de neuitat“ petrecută aici.

Redescoperindu-şi vechiul nume de Rhein, în prezent şampania de la Azuga devine conştientă de brandul pe care îl reprezintă, iar această istorie este şi o imagine a unei anumite părţi a societăţii noastre, de-a lungul timpului.