Adrian Lesenciuc

1. Când am semnat, în 2008, contractul de editare cu Minerva pentru un tiraj de 2.000 de exemplare din romanul Moartea noastră cea de toate zilele, am avut impresia unei uriaşe reuşite. Romanul, care a fost lansat iniţial la Gaudeamus, s-a bucurat de o bună receptare pretutindeni în ţară, dar într-un ritm lent. Deşi au mai fost romane care au avut succes şi la critici, şi la public – Cimitirul eroilor a fost recompensat cu un premiu naţional de literatură la Colocviul Romanului Românesc Contemporan de la Alba Iulia, – cartea care a depăşit toate aşteptările în ceea ce priveşte tirajul şi, mai ales, difuzarea, a fost Balada, apărută în 2020 la editura braşoveană Creator, parte a grupului Libris. Beneficiind de cea mai importantă platformă online de difuzare a cărţii, de contracte între grupul Libris şi librăriile din ţară şi de o serie de peste douăzeci de acţiuni de promovare în diferite oraşe, atât în cadrul târgurilor de carte, cât şi prin lansări distincte, Balada a avut o receptare la care nu am visat, conştient fiind de posibilităţile pieţei autohtone de carte şi de diferenţa uriaşă între marii jucători şi celelalte edituri. Deşi Balada nu este ultima carte publicată, am insistat asupra acestui roman pentru că el a venit cumva la pachet cu cea mai recentă lucrare pe care am scos-o pe piaţă, monografia Iraclie Porumbescu şi revoluţiile. Opera uitată, un studiu de istorie literară, necesar în a face dreptate unei personalităţi culturale uriaşe, trecute în uitare în anii comunismului pentru a se evita orice posibilă asociere dintre tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu şi revoluţia română de la 1848 de la Cernăuţi, despre care istoriile noastre au tăcut copios. Cartea a apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române şi, deşi este o lucrare ştiinţifică, are un tiraj consistent şi o distribuţie bună prin librăriile Patriarhiei. În plus, studiul venea la pachet cu romanul Balada, al cărui erou este Ciprian Porumbescu. Prin urmare, am beneficiat de două deschideri deosebite de piaţă: în cazul romanului, prin reţeaua online, în cazul monografiei printr-o reţea de librării specializate.

2 Având experienţa acestei colaborări cu un grup care s-a extins pe piaţa online de carte, care se adresează nu numai cititorilor în limba română din ţară, ci care satisface nevoile de lectură şi ale celor răspândiţi în diaspora, consider util Internetul, dar strict în ceea ce priveşte serviciile de achiziţie de carte. Accesul la cărţile digitalizate, puse la dispoziţie în formatul online este, din păcate, încă incorect gestionat. Piratarea cărţilor, construirea de arhive sau biblioteci virtuale şi transmiterea lor prin reţele sunt forme de sabotare a unui organism nedezvoltat, piaţa de carte din România. Principala problemă e, aşadar, cea privitoare la punerea în aplicare a legii drepturilor de autor, la colectarea timbrului literar, la menţinerea unei pieţe sănătoase, care să îşi dezvolte anticorpii pentru a se apăra de maladia piratării.

3. Târgurile de carte sunt utile. Cele româneşti sunt, totuşi, expresia pieţei autohtone de carte: destul de sărace, focalizate pe câteva evenimente de vârf, gravitând în jurul unor edituri vizibile şi propunând îndeobşte carte românească, în ciuda cererii reale de carte străină de beletristică. Autorii străini căutaţi sunt rari, ca prezenţă fizică, în târgurile româneşti. Vizibilitatea unui eveniment oarecare este scăzută, marketingul târgurilor e departe de ceea ce se întâmplă la marile evenimente de acest gen din lume. Mă bucur că Braşovul oferă o alternativă: un târg, LibFest, cu largă vizibilitate atât pentru cei prezenţi la evenimente, cât şi pentru cei conectaţi online, cu un program complex şi variat – de la primele ediţii, muzica a fost o miză a acestui târg –, care se transformă într-o sărbătoare locală. În mod similar au loc târguri şi festivaluri de carte în Iaşi, Timişoara, Alba Iulia, Cluj-Napoca. Aceste târguri locale de carte sunt, cred, mai adaptate la cerinţele pieţei decât marile târguri bucureştene, cu extensiile lor locale de peste an.

4. Cel mei important jucător din acest punct de vedere ar trebui să fie Ministerul Culturii, care, pe de o parte, ar trebui să aloce subvenţii pentru cultură, inclusiv pentru cultura scrisă, cu accent atât pe literatura contemporană, cât şi pe cea clasică, iar pe de alta să asigure o triere adecvată a lucrărilor propuse pentru finanţare. Editurile, şi cele mari şi cele mici, în acord cu o serie de criterii de eligibilitate, ar putea să primească aceste fonduri pe care să le dirijeze pentru încurajarea unei pieţe sănătoase cu cărţi valoroase propuse printr-un program de educare prin cultură, nu de ideologizare culturală.

5. Nicidecum.