Eugen Ciurtin

1. Nu sunt scriitor şi nici nu am să vă răspund despre un volum de autor. Dar se întâmplă că sunt co-editorul unei colecţii ştiinţifice – Studii şi documente de istorie a religiilor – publicată din 2016 încoace sub egida Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, alături de colegul şi vechiul meu prieten Bogdan Tătaru-Cazaban. Ultimele două volume au fost co-finanţate de Fundaţia Spandugino şi publicate de Editura Spandugino. Suntem foarte norocoşi: editura Spandugino a tipărit şi difuzat în cele mai bune condiţii volumele sanscritistului Vlad Şovărel şi coptologului Alin Suciu. Sunt cărţi cum nu au mai apărut niciodată în limba română: graţie acestor autori născuţi în anii 1970, cu o experienţă fundamentală a textelor editate critic, publicul academic, universitar şi general contemporan a putut răsfoi şi achiziţiona din oricare mare librărie (câte mai sunt…) texte sanscrite, copte, greceşti, latine, arabe sau armene editate critic, traduse (într-o bine aromată română), comentate şi explicate ca în oricare mare librărie a lumii. Mai mult, cum Alin Suciu e născut la Oradea, Monahul şi scribul: creştinismul egiptean între idealul monahal şi cultura scrisă, apărut de nici trei luni, a fost chiar în topul vânzărilor în oraşul său natal. Tirajele nu sunt, fireşte, masive. Dar labirintul pe care îl pomeniţi pare a căpăta şi ariadne binecuvântate. Sau măcar minotauri mai vegetarieni.

2. Internetul e tot şi contrariul lui: într-o măsură suficientă poate ajuta ca soluţia să nu fie un coşmar.

3. Da, cu certitudine.

4. Nu, mi-e teamă.

5. Inteligenţa artificială… De ce spunem că cineva poate avea o reacţie viscerală? Pentru că viscerele, nebuloase şi primitive, au fost cândva, pe vremea lui Homer şi a lui Caraka, înţelese ca sediu al sufletului şi emotivităţii. Iată o rămăşiţă pură, specialitatea istoricilor religiilor, cu muzeul lor mental de atavisme simultane şi efective care împânzesc, susţin şi declină istoria omului. Cei care pot compara sursele religioase, filosofice şi medicale greceşti şi indiene ale sediilor corporale progresive ale sufletului şi cunoaşterii ştiu că, în durata lungă, ele au pornit din rădăcinile trupului şi au evoluat ascendent, cu sau fără disecţie, de la viscera la diafragmă, la inimă, la creier. În această înlănţuire de sedii seriale trebuie plasată descoperirea că am dobândit organe ale cunoaşterii exterioare – de acum – trupului uman: device-uri cumulative de cyborgi care au externalizat cunoaşterea, inteligenţa şi emoţia din trup în ceva – un telefon inteligent, computerul de pe care vă răspund acum din Campiello de l Anconeta sau dintr-o casă construită la 1491 – care extinde, ramifică şi postumanizează cunoaşterea şi facultăţile ei. O face artificială, cu adagiul imediat şi convingător că noi naturalizăm fără încetare artificialul ei. Toate mitologiile progresului cunoaşterii sunt prinse încă aici. A ieşit cumva ChatGPT din mitologia prometeică sau faustică? Poate ieşi integral vreodată? Există vreo genetică desprinsă de fundamentul ei, care e ereditatea, adică istoria celulei? Putem sări peste umbră? Putem deveni altceva decât contemplăm? Aşa încât artificialul inteligenţei artificiale nu poate fi concurent în sensul dualismului radical, anticosmic, al unor doctrine vechi şi periculoase. Trebuie îmblânzit imediat. Deloc în sensul că nu ne poate lua creativitatea. (Ne-o ia.) Ci în sensul că nu ne poate sustrage moartea.

Dar poate că am răspuns la această anchetă numai întrucât am citit editorialul doamnei profesoare Marta Petreu din numărul trecut, al 394-lea al Apostrof: A fost de-ajuns. Doamna Petreu notează, cu o tonalitate pe care o citeşti rareori: Am făcut revista Apostrof vreme de 33 de ani, 394 de numere. O părăsesc. De bunăvoie şi nesilită de nimeni. Începând cu numărul viitor, tot ce se va întâmpla cu Apostrof-ul şi la Apostrof încetează să mai aibă de-a face cu mine. Mie mi-a fost de ajuns. Nu cred că ştim să reacţionăm cum se cuvine la asemenea durate. 33 de ani! În ce cuantum s-ar plasa atunci recunoştinţa cititorilor? Nu ştim să reacţionăm la asta decât atunci când avem la îndemână şi cealaltă bornă, a încheierii. Şi nici atunci. Visăm bovarici la seriozitate şi continuitate, dar observăm neserios şi discontinuu tocmai formele acestea de a pune şenile pe trecerea timpului.