Mircea Popa

A răspunde la întrebările Dvs. presupune mai întâi o examinare a situaţiei culturii cărţii şi a scrisului la ora de faţă. Acesta a ajuns, după opinia noastră, într-un impas regretabil, întrucât niciun factor de decizie oficială nu a mai luat în serios de multă vreme această carenţă a vieţii literare de azi, foarte activă într-o zonă de slabă valoare literară, precum apariţiile din revistele Ligii Scriitorilor şi a unor ONG-uri de toate soiurile, încât se scrie mult şi de toate, fără un minim nivel de autocenzură culturală şi o informare prealabilă asupra subiectelor. A avut loc o extindere aproape periculoasă a culturii pe orizontală, dar marile succese şi recunoaşteri se lasă încă mult aşteptate. Dar mai bine aşa, decât să meargă omul la cârciumă! Se scrie mult, apar cărţi de toate categoriile, într-o inflaţie ciudată, de refugiu al oamenilor din faţa asperităţilor vieţii, şi de apărare a eului de agresiunea politicului, dominant până la saturaţie pe toate canalele mass-media, profitând, pe de altă parte, de lipsa unei critici responsabile şi eficiente. Cărţile apar într-un tiraj simbolic între 50 – 150 de exemplare, după curajul şi buzunarul autorului, iar difuzarea este lăsată pe mâna autorilor, care-şi oferă producţiile lor editoriale familiei, cunoscuţilor şi prietenilor. Cât despre critică, aceasta este acceptată doar dacă este laudativă, şi, dacă mai pică şi un premiu, însemnează că ai reuşit să pătrunzi în lumea specializată a clanurilor, care dictează totul şi dirijează totul. Nici măcar Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii nu se mai implică de mult în acest spaţiu de terra deserta a literaturii şi culturii, în care rapsozii populari şi maneliştii au devenit mai importanţi decât scriitorii, acest lucru văzându-se clar cu prilejul deceselor lui Eugen Simion şi D. R. Popescu. Politicul de mahala a invadat totul, cu certurile nesfârşite legate de nimicuri, pe când la adevăratele probleme, precum cea a pădurilor, a facturilor, a furtişagurilor de proporţii, închid ochii şi se fac că nu le văd. Ţin morţiş să-i plătească cu salarii şi pensii exorbitante pe magistraţi, ca să-i poată controla şi să facă din sistemul judiciar un domeniu bine controlat. Noroc că pe noi, scriitorii, ne-au uitat şi nu ne taie din nou dreptul la cuvânt liber, ştiind, desigur, că producţia literară e atât de costelivă, încât nu ajunge nici măcar în toate bibliotecile ţării, ci doar la cele zece cu depozit legal, care trăiesc de ani de zile doar graţie acestui sistem. Ne descurcăm greu şi cu informaţia privind noile apariţii, totul reducându-se la zgâlţâirea din când în când a Internetului, deoarce nicio revistă literară nu şi-a asumat dreptul de a deschide o rubrică permanentă de apariţii editoriale noi. Unele dintre ele mai folosesc metoda de „Cărţi primite la redacţie“, ceea ce e bine şi salutar. Dar la vânzarea şi cumpărarea de cărţi am ajuns la cel mai slab nivel din toate epocile, deoarce tot mai puţini inşi intră în librărie, tot mai puţini inşi cumpără o carte, ignorând inclusiv gazetele cu numele morţilor cunocuţi. Singure redacţiile revistelor mai primesc noi apariţii, trimise, evident de autori, care au naivitatea să creadă că poate cineva de acolo va arunca un ochi peste ele, consemându-le sau comentându-le. Cei cu bani (politicienii) nu citesc, pentru că plagiază sau plătesc pentru asta altora. Cei din branşă, mulţi-puţini, aşteaptă să le dăruieşti cartea, cum aştepţi şi tu, la rândul tău, cărţile altora. Acest proces de economie casnică, închisă, s-a generalizat peste tot, iar eu procedez la fel ca toată lumea: plătesc unei edituri un tiraj de o sută exemplare, cel mult. Tirajul îmi este livrat în totalitate, iar eu, într-o săptămână-două, am cu ce mă ocupa scriind dedicaţii, plătind expedierea la poştă şi aşteptând cu sufletul la gură opiniile superlative, care nu mai vin. Împart, după simpatii şi afinităţi, câteva exemplare prietenilor, apoi cunoscuţilor şi vecinilor, iar restul îl păstrez, spre a-l lăsa moştenire urmaşilor, cu speranţa că poate, pe vremea lor, când cartea se va scrie singură, electronic, vor putea face un grătar bun într-o seară, folosind cărţile mele drept combustibil. În librării nu se poate ajunge, deoarece sistemul e astfel conceput, încât să nu fie în avantajul scriitorilor, percepându-se o taxă de difuzare cu mult peste preţul cărţii, iar atunci când o primesc, editurile şi-o însuşesc, ca pe un bonus ce li se cuvine. Despre târguri nici vorbă, deoarece multe din aceste edituri nici nu mai participă la ele. Mai rămâne, singură spranţă, anticariatul. De multă vreme, poate chiar de un deceniu, trec zilnic pe strada Şincai în drum spre BCU şi pe treptele unei clădiri îmi sare în ochi un mic anticariat, al cărui proprietar aşteaptă cu resemnare, cu orar bine stabilit, ca măcar cineva să fie curios ce cărţi adăposteşte. Tineri şi bătrâni, trec nepăsători pe lângă comoara lui de cărţi, dar, de când îl ştiu eu, el stă zilnic neclintit la postul lui de veghe, schimbând zilnic cărţile expuse, în speranţa că se va opri cineva să-i ceară ceva. Nimic!. Am speranţa că voi găsi şi eu un asemenea paznic devotat şi că, după ce nu voi mai fi, cărţile mele vor continua să existe în rafturile unui mic buchinist, nepăsător la grija zilnică, la criza ecomică, la pandemie şi la războiul extern al lui Putin, susţinând, cu măreaţă speranţă, victoria cuvântului şi a gândului, dincolo de ideea de „stat eşuat“ (dar cu călătorii de plăcere, din Japonia, Singapore şi Dubai!), dincolo de analfabetismul monstruos, cu care ne întâlnim la fiecare pas, cât şi de lozinca ce ne sfidează cu minciuna ei, despre „România educată“ şi chiar dincolo de cei peste 500 de „doctori“, făcuţi prin sistemul Gabriel Oprea, doar ca să mai ia o bucăţică mai mare din banii aceia puţini şi nenoroiciţi, destinaţi unei societăţi nefuncţionale, în care scriitorul e un element inutil, un mic paria şi încurcă-lume, de care nimeni n-are nevoie. Mă şi întreb dacă lui Ponta i-a cerut Anaful să restituie banii primiţi în contul falsului doctorat? Iar noi, cu tirajul de 50 de exemplare al cărţilor noastre, n-avem nici măcar şansa supravieţuirii de azi pe mâine. Ce glorie naţională, ce eternitate!!! Doar speranţa postumităţii.