MIRELA NAGÂŢ, PĂRINŢI ŞI COPII

Cu patru romane publicate până acum, cel mai recent, Repetiţie pentru o lume mai bună (Iaşi: Polirom, 2022, 200 p.), Mihai Radu şi-a demarcat deja teritoriul pe care-l stăpâneşte cu dezinvoltură, vizibil în fine analize, adevărate disecţii de ţesuturi familiale şi sociale. Geografia lui prozastică desfăşoară, aşadar, relaţii dizarmonice de cuplu sau între părinţi şi copii şi dezabuzări ale maturităţii, colorate sarcastic sau tragicomic. De la o carte la alta se vede cum autorul a crescut miza, şi stilistic, decantând o frază alertă şi limpidă, şi tehnic, în sensul sofisticării construcţiei narative.

O comparaţie la îndemână e cea între Repetiţie… şi precedentul roman. În Contaminare, interferau trei fire epice, trei eroi – o jurnalistă, un hacker internaţional, un ofiţer din SRI, într-un melanj din care nu lipseau un viol, o crimă, o anchetă şi destul suspans. Toate erau asamblate atent într-o arhitectură care avea nevoie să se sprijine, pe alocuri, pe trucuri diegetice la vedere, căci ce altceva erau, de pildă, scrisorile enigmatice trimise de hacker jurnalistei ca s-o orienteze în investigaţia ei. În Repetiţie… efortul de construcţie e mai puţin vizibil, compoziţia e epurată, gravitând în jurul lui Paul, un bărbat de 50 de ani, confruntat cu boala şi moartea tatălui, dar şi cu eşecul afectiv. Din vechea reţetă, Mihai Radu păstrează încă suspansul şi un iz de senzaţional, scontând un efect de tip „Aha!“ asupra cititorului, căruia i se livrează, la final, un secret devoalat, o traumă veche, ruşinoasă, de familie, care ar explica nefericirea eroului. Renunţând la exotisme şi artificii, povestea câştigă mult în profunzime, căci maturitatea dezabuzată a lui Paul stă pe revelaţia imposibilităţii comunicării cu celălalt şi a realei empatii. Aceasta e criza generică, răul care face ca o mamă să nu ia în seamă abuzarea copilului sau ca un cuplu să se destrame. Omenirea lui Mihai Radu e perfect atomizată, peisajul afectiv e sterp şi dezolant, în ciuda oricăror bune intenţii. O disperare neagră şi senină circulă în pânza freatică a romanului, scurtcircuitată cu umor, ironie şi grotesc. Efectul de adâncime creşte şi prin revenirea la persoana întâi a povestirii, care impune aceeaşi voce dură, cinică pe alocuri, exersată în Extraconjugal.

Scriitura, care e probabil punctul forte al lui Mihai Radu, se rafinează şi ea în Repetiţie…, apasă acum mai mult pe ritmul frazei, pe o muzicalitate interioară, neostentativă. E destul de evidentă uşurinţa cu care autorul creează relief textual, prin comparaţii, alunecări în metaforă, surprinzătoare, asociind abil concretul cu abstractul. Aceste volute stilistice, mai numeroase în cărţile precedente, sunt acum dozate echilibrat în formulări de efect, de felul acestora: „Tata plutea ca un zepelin îngândurat deasupra copilăriei mele, iar mama cunoştea articulaţiile lumii aşa cum un doctor cunoaşte încheieturile corpului uman“ sau „întindea migăloasă evidenţa propriei experienţe pe felia de pâine a vieţii“.

Înaintând în lectură, multă vreme persistă senzaţia că eroul romanului e un ins cu un defect de constituţie interioară. Ceva misterios şi inexplicabil subzistă în comportamentul lui. Înregistrăm pe rând lipsa lui de empatie faţă de sănătatea precară a tatălui, bolnav de demenţă, refuzul de a-l îngriji acasă, rememorarea unui episod din timpul Revoluţiei când tatăl, funcţionar mărunt în Ministerul de Externe, fusese bătut de manifestanţi, iar el, fiul, nu-i venise în ajutor. Toate acestea însă ajung să fie citite altfel când din trecutul familiei iese la lumină un episod de abuz al părintelui, iar Paul se profilează, prin ricoşeu, ca un rănit, şi nu ca un monstru de insensibilitate. Spectacolul morţii lente a bătrânului îi provoacă eroului o emoţie fulgurantă, alimentată de gândul că rasa umană stă sub semnul aceluiaşi sfârşit inexorabil, aşa că lacrimile sunt mai mult de mila proprie decât de mila celuilalt: „Uneori ochii, goliţi, căutau un punct de sprijin în jur şi nu găseau, iar gura căpăta o strâmbătură străduită încercând să-şi amintească un cuvânt. Muşchii se încordau, se rigidizau, mă gândeam cu groază la acea încordare străduită a întregului corp, o oboseală pe care el nu o resimţea. Când ajungeam acasă băut şi-l vedeam aşa, încordându-se să fie cel care nu mai era, uneori plângeam. Mă uitam la el şi-mi curgeau lacrimile pentru prostia de viaţă.“

Delimitând experienţa morţii, Mihai Radu pianotează cu naturaleţe pe clape distincte, de la friabilitatea unei viziuni a extincţiei imaginate ca o retragere a corpului în sine însuşi: „Il atingi pe celălalt şi ce dacă-l atingi? El însuşi, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu baţi cu degetele ca într-un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceaţă neagră între corpuri şi atât“, până la grotescul plasării decesului tatălui pe fundalul unei chermeze cu fripturi de porc la grătar şi antren.

Familia contemporană din Bucureştiul de azi apare ca brăzdată de falii succesive; limbaje si coduri istorice diferite nu lasă loc pentru un contact autentic între cele trei generaţii surprinse în roman, de la cea a părinţilor lui Paul, cu existenţa lor plină de lipsuri în comunism până la cea a fiicei, cu viaţa ei dinamică, de expată. Muşamalizarea abuzului petrecut în anii ’80, şi care apasă asupra familiei, e surprinsă în câteva pagini frisonante, căci teama de stigmatizare şi de oprobriul public cântăreşte mai mult decât adevărul.

La examenul lui Mihai Radu umanitatea nu trece, se vede şi-n poveştile secundare culese din microuniversul bodegii de cartier, „Mecanică fină“, cu exemple ale sordidului erotic desprinse parcă din Craii de Curtea Veche, şi din episodul campaniei ecologiste, în care e implicat Paul, dezlănţuind verva polemică şi parodică a autorului. O campanie de colectare a plasticului devine o afacere de corupţie într-o mică localitate de pe malul Dunării pentru că edilul vrea să-şi vadă propriii nepoţii în clipul de promovare. Sub tirul ironic al autorului intră mai ales ipocrizia cu care e împachetată uneori cauza protejării naturii: „Prima etapă a proiectului «Copiii de plastic» urma să fie o acţiune «de conştientizare». Bineînţeles, aşa e mereu, în tot bullshitul ăsta care a devenit ecologia făcută cu banii marilor companii – acţiuni de «conştientizare» prin care oamenii simpli «să conştientizeze» că nu e bine să arunce plasticul. (…) Iar lucrurile se complică mai departe: cu cât e mai conştient, cu atât [omul] se crede mai «nobil», pentru că el vede, el ştie, spre deosebire de cei care nu conştietizează şi nu văd“.

Pe lângă privirea necomplezentă asupra lumii, multe reflecţii despre natura umană, presărate la tot pasul, uneori în formulări aproape aforistice („Suferinzii sunt mai răi ca porcii uneori. Te cer mereu, te vor lângă ei, se agaţă, gustă din tine, te halesc cu totul în final dacă nu eşti atent“ sau „E ceva eliberator în boală. E ceva eliberator în abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică“ sau „Am observat asta, omul are pornirea de a crede mai uşor în lucrurile care îl vor pierde decât în cele care îi aduc speranţă, iar uşor, uşor începe chiar să le ajute să se întâmple, găsindu-şi eliberarea în momentul în care tot cerul se prăbuşeşte ca un acoperiş deasupra lui“), îl deconspiră pe Mihai Radu ca un moralist sceptic autentic. Un singur gest de mărinimie, dătător de speranţă, face faţă de eroul său: îi oferă şansa unei fugi de la locul faptei sau al morţii, am zice, lăsând înhumarea tatălui pe seama fostei soţii. Altfel spus, îi oferă şansa unui nou început.