Un om norocos

 

A ascultat de mărimi.

De toţi gradaţii, centurionii, de toţi şefii, chiar şi

De cei mai mărunţi. El nu era decât un soldat.

A făcut blestemăţii. A ucis.

A dat foc. A jefuit, n-a iertat pe nimeni, niciodată, în schimb

A dat mereu de pomană.

Toţi i-au ştiut de frică. Toţi care îl cunoşteau

Altfel, nu l-a luat nimeni în seamă.

De soldaţi ca el era plină armata.

Iar lumea era plină de oşti.

Legiuni, cohorte, manipuli, nenumăraţi auxiliari,

Cavalerie, pedestraşi iar în jurul lor

O mulţime de clienţi care trăiau bine.

Mâncau orice cu garum în fiecare zi, fără plată.

Nu toţi învinşii erau omorâţi, cineva trebuia să plătească.

Dintre toţi, doar el, norocosul,

A reuşit să taie capul barbarului rege Decebal.

Aşa stă scris pe stela sa funerară

Dezgolită de sapa unui ţăran

Fără ştiinţă de carte, după 1856 de ani.

Cine ar fi crezut că barbarul rege îşi va pierde

Capul doar pentru ca numele soldatului

Să rămână.

N-a fost decât una dintre isprăvile sale fără onoare.

Regele era mort deja, atunci când i-a luat capul.

A fost o ticăloşie, dar una norocoasă.

El a ieşit în câştig. Cum să nu fi dat de pomană?

 

 

Ce a mai rămas

 

Negustorii din Cetatea de Floci

Şi cei din Târgul de Lână

Îl urau. Cum să faci să fie bine

Şi să nu fie rău când el, din nimic,

Pornea un război?!

 

În scurta sa viaţă a purtat

24 de războaie, ştiute.

Pe urma lui a rămas o piatră de mormânt

Cu litere strâmbe plătită

De negustorii care îl urau cumplit. Măcar

S-au ales cu averi de pe urma duşmanilor

Domnului căruia i-au dat un nume în batjocură,

Radu de la Afumaţi.

Urma negustorilor s-a şters

La fel, Cetatea şi Târgul s-au risipit.

 

Pământul bun şi gras e întors

Primăvara. Altfel nu s-ar fi găsit piatra cu litere strâmbe.

Din când în când

E pomenit Radu Vodă, pentru că

A purtat 24 de războaie.

Nu se ştie dacă toate au fost victorioase.

Cât despre negustori, nu se mai ştie nimic. Nici despre averile lor.

Chiar nimic. Doar ura lor a rămas.

Se poate vedea şi astăzi, când respiră pe gură, dar

Nu vorbesc. O vezi în răsuflarea oamenilor,

Când le este frig în casă.

 

 

În jilţ

 

Ca să te aşezi în scaunul mic al Valahilor

Trebuie să te guduri

Pe la tronuri înalte, să aştepţi

Pe la Porţi, să-ţi vinzi sufletul şi cămaşa

Iar fetele şi nevasta

Să le dai cu împrumut ori băieţii zălog.

Pentru jilţul valah

S-au omorât între ei, fraţii,

S-au vândut fârtaţii şi

S-au risipit averi nebănuite.

Şi toate astea pentru că noi

În mahalaua Fenerului

Suntem siguri că nu există

Ţara Minunilor cu râuri de lapte şi miere,

Dar tot aşa de siguri suntem că Valahia există.

Ne este chiar la îndemână.

E locul în care un servitor poate domni.

Trebuie doar să-l vândă pe Dumnezeu

Şi să-l răsplătească pe Diavol

Cu bani potriviţi.

Locul e bun, valahii sunt răi.

Din această pricină Domnia e o moară

Ce se învârte prea repede.

Doar aşezaţi în jilţ ne dăm seama.

Dar atunci e târziu.

 

 

Pe prag

 

L-au găsit, în zori, chiar pe prag.

Pragul e un loc primejdios. Nu e din această lume.

Dacă păşeşti peste el, rămâi în viaţă,

Dacă nu, nu.

L-au găsit chiar pe prag,

Jumătate mort, jumătate viu.

Pragul era din piatră şi îl treceai

Ca să-ţi capeţi pâinea

 

Cu toţii s-au minunat, pentru că

Partea vie rămăsese afară, în frig,

Iar cea fără viaţă zăcea înlăuntru,

Trecuse de prag.

Era sucit. Era altfel decât toată lumea.

El nu era ca toţi oamenii. El voia

Baie comunală şi Şcoală de lege

Tocmai în creierii Munţilor.

Cei care se minunau de el

Aveau nevoie doar de pâine, ca să trăiască.

El nu trăia doar cu pâine.

De aceea, ce a rămas viu din el

Rătăceşte încă prin munţi

Căutând ce lipseşte.

 

 

Fântâna din Târgovişte

 

Pe când săpau, fântânarii

Nu se gândeau decât la apă. Sau poate

Şi la stelele ce se văd ziua din adânc.

Când au dat de apă

S-au bucurat nespus, lucrarea se săvârşise cu bine!

Amarnic se înşelau fântânarii cei vrednici din Valahia.

Rătăciseră. Au săpat cu palmele, cu hârleţul, cu târnăcopul

Să isprăvească o fântână cu apă. Dar greşiseră.

Nu pentru apă săpaseră. Ei nu ştiau că slugerul era

Cel ce urma să umple fântâna cu sângele său.

Săpătorii şi-au luat plata şi

Au plecat mai departe. În Ţară este o mare nevoie

De fântâni. Pentru că

Sabia fraţilor lucrează neostenită.

 

(Din ciclul Istorii)