IULIAN BOLDEA, ÎNVĂŢĂTURI SCEPTICE DESPRE ADEVĂR

Poet şi eseist, politician de notorietate, intelectual de elevată ţinută, Markó Béla scrie o poezie în care vibraţia sinelui se conjugă cu reprezentările cotidianului, rememorarea trecutului şi meditaţia asupra propriului destin fiind teme reprezentative, recurente. Markó Béla a publicat în limba română mai multe cărţi de poeme: Despre natura metaforelor (1989, traducere de Paul Drumaru), Timp canibal (1997, traducere de Paul Drumaru), Condamnaţi la reconciliere (2006, traducere de Paul Drumaru), Badminton (2016, traducere în limba română de Kocsis Francisko) şi Iartă-ne, Ginsberg (2020, traducere de Kocsis Francisko). În volumul Badminton (2016) sunt inventariate ipostaze diverse ale eului, ale istoriei sau ale prezentului, într-un joc grav, resemnat al destinului, al vieţii şi al morţii, într-un lanţ al antinomiilor şi anomiilor, al paradoxurilor şi al reverberaţiilor etice. Un desen al suavităţii transpare în unele texte ce relevă propensiunea spre transcendenţă, în timp ce jocurile copilăriei idilice îşi transferă sensurile în vibraţia tragică a destinului, surâsul transformându-se în lacrimă, în traumă, în durere. O carte cu suflu elegiac, scrisă în tonalitate melancolică şi reflexivă, Iartă-ne, Ginsberg (2020) orientează fluxul memoriei spre spaţiul şi timpul copilăriei, prin figurile tutelare ale mamei şi tatălui, prin reveriile „ţinutului transilvan“, definite într-o autocontemplare inclementă, ce expune neputinţe, vinovăţii, idealuri şi nostalgii. Poemele surprind scene ale cotidianului, detalii simbolice de viaţă ce întreţin un dialog permanent cu trecutul fiinţei. Scene ale devenirii, trepte ale vieţii şi ale istoriei definesc dialogul între lumi, toposul locuirii presupunând glisarea dintr-un spaţiu în altul, dintr-un timp în altul, existenţa fiind percepută ca un fel de „sală de aşteptare“ situată între cotidian şi oniric. Imaginile absenţei, ale abandonului, ale crizei creativităţii, ale declinului sunt destul de frecvente în aceste versuri, după cum este prezentă aici şi sugestia mirajului vorbirii, al trăirilor intermitente şi al trecerii dincolo de viaţă. În Ars poetica postumă este consemnată dualitatea eu/ celălalt, jocul duplicitar între corp şi imaginarul oglinzii, între atingere şi halucinaţie, precum şi artificialitatea identitară sau impostura unor astfel de surogate de fiinţă. Se remarcă aici şi un limbaj al tandreţii, o culoare a nostalgiei care umple spaţiile de goluri şi plinuri ale unor poeme, printr-un lirism de atmosferă ce reuneşte miracolul ascuns al frumuseţii, transparenţele afective ale fiinţei şi desenul suavităţii, purtând cu el¸ ca mesager al unei alte lumi de frumuseţi şi desăvârşiri, povara purităţii şi a interogaţiei etice. Nelipsite de dileme, devotate spiritului contemplativ, astfel de poeme îşi asumă, cu premeditare şi consecvenţă, o expresivitate a simplităţii, chiar atunci când alegoria parcurge un sacrificial drum spre adevăr, căci, spune undeva autorul, „poezia veritabilă nu suportă decît adevărul“.

O propoziţie despre libertate. Poezii 2018-2022 (Editura Curtea Veche, 2022) reprezintă o rescriere în cheie nostalgică şi parabolică a trecutului fiinţei, în care dilemele identitare şi ecourile istoriei se fac auzite într-o scriitură interogativă şi sceptică: „cine ştie/ cînd se va mai ivi o astfel de ocazie în care cineva,/ foarte îmbujorat de emoţie să spună: «Tată, eu voi învăţa de-acum cu plăcere limba/ română». Şi apoi, brusc, nu. Pentru multă vreme, nu./ Atît a însemnat revoluţia. O propoziţie./ V-aţi bătut joc de această propoziţie. Aţi nimicit/ această propoziţie“ (O propoziţie despre libertate). Istoria e percepută ca dramatică încleştare a vieţii şi morţii, într-o dinamică etică a vinovăţiei şi purităţii, a sacrificiului şi a salvării, în spiritul unei empatii iremediabil compromise de intransigenţa lucidităţii („şi ar trebui să punem iarăşi şi întrebarea/ dacă e-ngăduit să punem capăt măcelăririi/ nevinovaţilor prin măcelărirea altor nevinovaţi,/ şi dacă da, care este procentul acceptabil dintre/ vieţile sacrificate în modul acesta, respectiv cele/ salvate astfel, unu la zece, zece la douăzeci,/ o sută la cinci sute ori poate mii la milioane,/ au avut, vor avea toate acestea/ vreun fel de suport matematic?“, Împunsături de ac).

Sunt poeme în care deziluziile îşi asumă o turnură metafizică, alura deceptivă a expresiei contrazicând miracolul, în timp ce misteriile sunt demistificate, printr-o reducere a fiinţei la carnal, la materialitate, la trauma lipsită de anvergură simbolică: „Păcat că Mesia a venit deja./ N-ar fi trebuit să credem că s-a născut./ Acesta a fost Mîntuitorul?/ Doar de-atît a fost în stare?/ Să se zbată pe cruce în tot felul/ de secreţii, urină?/ Doar să ţopăie în noroiul puturos/ ca pe-un caraghios picior de cocostîrc?/ Dumnezeu pe-un picior de pasăre pe pămînt?“ (Misteriu). Există, în aceste poeme, un flux al religiozităţii contrazise, al revoltei sceptice, demascatoare ce repudiază amăgirile, iluziile, mistificările („ne-ai minţit, Doamne, şi atunci, pentru că/ dimineaţa ne-ai ademenit sub cerul liber/ şi ne-ai scăldat toată ziua în potopul de lumină“). Drama poetului provine, astfel, din pendularea între credinţă şi necredinţă, cu toate că abandonarea propensiunii spre transcendenţă pare imposibilă: „Mîna mi-o clătesc în tine, Doamne,/ mirajul poate fi real ca osul,/ ştiu că nu exişti, însă te pipăi/ şi te vreau ca Toma necredinciosul“ (După Emaus). Existenţa însăşi îi pare poetului un fel de închisoare din care nu există scăpare, un spaţiu carceral fără limite precise, o interioritate fără exterioritate: „Stîlp vid de sprijin al raiului,/ duhoare de găinaţ,/ borcane de compot în cămară.// Sus, un dop de lumină,/ Dumnezeu îl scoate şi-l umple ochi/ cu beznă deplină.// Şi ce va fi pe urmă?/ Pipăi de jur împrejur pereţii,/ dar nicăieri nu există exterior.“ (Înăuntru).

Versurile lui Markó Béla se definesc prin oroarea de patetic, declinându-şi retorismul de fiecare dată când este presimţită primejdia unei gravităţi ideale, temele mari fiind deturnate înspre derizoriu, precum alegoria unui protest dispersat în cotloanele unui cotidian anodin şi sordid („trebuie să intervii ca împotrivirea/ să se scurgă spre străzile laterale,/ pînă oraşul o absoarbe în întregime,/ precum tamponul de vată sîngele,/ precum pantalonii groşi de stofă/ urina scăpată fără voie“, Dispersare). Pe de altă parte, uneori, cotidianul, oricât de banal, de derizoriu, capătă în unele versuri învestitură simbolică, scenele cele mai banale fiind prelucrate în cheie etică subtextuală, căci, „clasic autentic, Markó readuce poezia în condiţie de învăţătură, investindu-şi experienţa într-un vademecum moral, social şi politic şi ridicînd stratul cotidian la transparenţă parabolică.“ (Al. Cistelecan). Există poeme cu tentă de ars poetica, precum Trecerea graniţei ce denunţă incapacitatea poeţilor şi a poeziei de a mântui lumea de răul inerent („Într-adevăr, poeţi sunt demni de milă în preajma/ războiului. Numără pe degete bubuituri,/ iambi, trohei, anapeşti, dactili, orori/ melodioase“), chiar dacă, în cele din urmă lumina lumii pare să provină tocmai din transparenţa inefabilă a versului: „O strofă luminată./ Dacă poetul nu se află acolo, poezia va fi goală,/ iar noaptea se va umple de potopitoare beznă“, Acceleratul de noapte). Adăpostind în spaţiul lor nostalgii şi reverii, poemele lui Markó Béla din volumul O propoziţie despre libertate rezumă arhitectura simbolică a fiinţei, făurită din angoase şi idealităţi, din exasperări sceptice şi dileme identitare.