PARCUL DE TOMBEROANE ŞI BETOANE

După un an şi jumătate de „reparaţii capitale“ sau cum să le numesc, parcul – părcuşorul, că era o palmă de pămînt – din jurul Teatrului Naţional din Cluj a fost dat în folosinţa publicului. E o minune. În faţă, statuile lui Blaga şi Eminescu s-au ales cu cîte un soclu nou – înalt cît grosimea unui dicţionar, al lui Blaga, oleacă mai groscior, al lui Eminescu. Numele sculptorilor care au făcut statuile au dispărut. De la cîţiva metri, statuia lui Blaga pare că răsare din tufe. În plus, pusă cum este pe soclişorul ei de-o palmă, arată cam prizărită în comparaţie cu aceea a lui Eminescu – semn că peisagiştii care s-au ocupat de reamenajare acestor monumente statuare sînt eminenţi specialişti în istoria literară. Pe latura dinspre sud, bustul lui Vaida-Voevod priveşte spre fosta sa casă, ceea ce e de înţeles. În spatele clădirii Teatrului, pe teritoriul fostului parc, acum se-ntinde falnic în diagonală o largă pistă din dale, pentru drone pesemne. Pe marginile pistei, ca o ramă cu trei laturi, a rămas, în semn de aducere-aminte, ceva iarbă. Copacii au fost răriţi, în schimb, s-au înmulţit elegantele recipiente verticale pentru gunoi; n-am reuşit să le număr, m-am încurcat cînd am trecut de douăzeci.

Îmi amintesc că pe vremea primarului Gheorghe Funar, care şi el a vrut să „repare“ părcuşorul, şi anume, tăind copacii, studenţii Clujului s-au legat cu lanţuri de trunchiuri. Şi au salvat copacii. Adică parcul. Acum, la adăpostul panourilor înalte care ascundeau măreţele lucrări în beton şi metal, parcul a fost renovat, adică desfiinţat, pe îndelete şi fără să protesteze cineva. Pămînt nu prea mai are, trăiască betonul şi tomberoanele, vivat dalele prefabricate, toate îmbogăţesc pe cineva. Dar se ştie că municipiul Cluj sprijină producţia autohtonă.

Am citit acum nu multă vreme într-o revistă franţuzească faptul că locuitorii din Hexagon, care oricum în parcuri au pietriş, nu ciment, discută cum să îşi de-betoneze oraşele. Pentru că, zic ei, asta ar ajuta civilizaţia să facă faţă încălzirii climei, ploile abundente s-ar putea scurge în pămînt şi aşa mai departe. Păi francezii sînt o naţiune agricolă, nu ca noi, clujenii, care formăm direct o naţiune IT-istă! Iar peisagiştii napocani ştiu ei mai bine ca oricine, dalele de beton au nesfîrşite avantaje, mai ales că trebuie înlocuite periodic.

Arhitecţilor peisagişti – porniţi să impună o nouă ordine statuară în Cluj, vezi şi povestea cu statuia lui Iuliu Maniu, vezi povestea cu grupul statuar Şcoala Ardeleană din faţa Universităţii – le-au scăpat numai păsările, ciori şi porumbei de-a valma: aşa că excrementele lor decorează pe mai departe băncile, scaunele, dalele de beton ale fostului părcuşor al Teatrului Naţional clujean. Dar, vorba aceea, şi cînd pică din cer, şi cînd calci în el pe dale, rahatul tot aduce noroc. (L.F.)