ION VARTIC, TOT DESPRE „COMPLEXUL MEDIAN“

În multe dintre eseurile sale, Milan Kundera, scriitorul ceho-francez, se ocupă de acei creatori care, smulgîndu-se din „familia“ natală, adică din „micul context“ (acela local, naţional), ajung să se împlinească totuşi în „marele context“ (acela mondial). Precizez că traseul este valabil numai pentru acei artişti care au nenorocul să se nască în cadrul unei „naţiuni mici“; cei care se nasc într-o naţiune şi cultură mari se află de la început în marele context. În decursul anilor, Kundera şi-a perfecţionat această teorie, pe care iniţial a prezentat-o în Testamentele trădate. În ultimul său volum de eseuri, O întîlnire, drumul dintre cele două contexte este, pe bună dreptate, intermediat de un al treilea. La acest al treilea context se opreşte şi Nicolae Manolescu în editorialul său din nr. 1-2 din 2023 al României literare.

Spre a se face înţeles de cititori, criticul reia mai întîi definiţia dată de Kundera „contextului de mijloc“: „fiecare popor care se caută pe sine se întreabă unde se află treapta intermediară dintre locul obîrşiei sale şi lume, unde se află, între contextul naţional şi cel mondial, ceea ce eu numesc contextul median. Pentru un chilian, este America Latină; pentru un suedez, e Scandinavia. Evident. Dar pentru Austria? Unde se situa treapta? În lumea germanică? Sau în cea a Europei Centrale multinaţionale?“. Aceeaşi dilemă o observă Kundera şi în cazul Greciei, aflată simultan şi în lumea Europei răsăritene, şi în aceea a Europei occidentale. Cu concluzia că există, deci, şi „naţiuni a căror identitate se caracterizează prin dualitate, prin complexitatea contextului lor median, şi tocmai în asta constă originalitatea lor“.

Tocmai din această perspectivă a „coexistenţei diferitelor contexte mediane“ într-o anume cultură, Nicolae Manolescu, ca autor al Istoriei critice…, ne oferă în continuare o rapidă privire sintetică asupra istoriei literaturii române, în care se poate observa atît o „influenţă răsăriteană“, cît şi una occidentală (franceză, mai ales în Principate, germană în Ardeal), cu concluzia că „…dualitatea culturii române e indiscutabilă. Kundera putea foarte bine s-o includă, prin artiştii ei reprezentativi, în tabloul european“. Or, supărat, pe bună dreptate, criticul observă „un fapt oarecum îngrijorător pentru noi, românii: în tabloul european, literar, muzical, artistic, zugrăvit de Kundera, nu există nici o singură menţiune la un scriitor, la un compozitor sau la un artist plastic român“. Într-adevăr, vorbind de pildă despre Mickiewicz şi Petöfi, ar fi fost normal ca Milan Kundera să îl pomenească şi pe Eminescu. Atunci cînd vorbeşte despre relaţia lui Bartók şi Janáček cu muzica populară, el ar fi trebuit să îl menţioneze, evident, şi pe Enescu. După cum, în aceeaşi privinţă, ar fi putut să îl menţioneze pe Brâncuşi în relaţia sa cu arta populară primitivă. Sau, atunci cînd vorbeşte despre dualitatea unei culturi, cum tot este un foarte competent comentator muzical, l-ar fi putut menţiona pe Paul Constantinescu, cu Oratoriile bizantine. Şi exemplele ar putea continua. Pomeniţi sînt numai Ionesco şi Cioran, dar ca scriitori francezi (despre ultimul, aflăm măcar şi unul, două amănunte nu lipsite de interes).

Cred că pot identifica unul din motivele pentru care Kundera ignoră cultura română. În eseurile sale, Kundera vorbeşte foarte des despre „pleiada de mari romancieri din partea mea de Europă“: Hašek, Kafka, Musil, Broch, Gombrowicz. Aici, întru totul revelatoare este sintagma „partea mea de Europă“. Or, partea lui de Europă este, numită foarte exact, Europa Centrală, adică contextul median valabil şi pentru prozatorii menţionaţi, şi pentru sine. Aşa a gîndit şi editorul lui Broch, care, voind să-i facă publicitate, l-a asociat lui Italo Svevo şi Hofmannsthal, cu alte cuvinte, l-a încadrat într-un context median echivalent cu Europa Centrală; deşi cu siguranţă Broch şi-a dat seama că încadrarea lui intermediară este corectă, i-a cerut totuşi editorului să-l asocieze cu Gide şi Joyce, cu alte cuvinte, să îl proiecteze direct în marele context. Revenind la cei cinci scriitori menţionaţi, ei pot să fie echivalaţi cu cinci ţări care configurează Europa Centrală. Din această echivalare, ne dăm seama că, din partea de Europă pe care şi-o asumă Kundera, nu face parte şi România. Cu alte cuvinte, Kundera nu are cunoştinţă de dualitatea culturii româneşti şi, deci, ignoră faptul că, prin Banat, Ardeal şi Bucovina, prin cultura, mentalitatea şi etica lor, o parte importantă a României aparţine, cu toată îndreptăţirea, de Europa Centrală. Astfel, Pădurea spînzuraţilor este, în realitate, un roman reprezentativ din punct de vedere central-european, descriind un moment tragic din istoria tuturor ţărilor şi provinciilor care au făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Alt exemplu care ar fi putut fi convingător pentru Kundera este Cioran, care, după cum mărturiseşte repetat chiar el, s-a născut şi a copilărit în Imperiul Austro-Ungar, fapt care şi-a lăsat amprenta asupra formaţiei lui spirituale. Cu alte cuvinte, acesta este contextul său median, din care, prin contactul cu marea literatură franceză a secolelor XVII şi XVIII, a reuşit să intre în marele context. Această dualitate a culturii şi civilizaţiei româneşti o materializează simultan Caragiale. Adică, acela care ilustrează citadinizarea şi vieţuirea împreună de tip occidental, în Momente, şi care, avansînd în spaţiul central-european, după ce îşi caută o nouă reşedinţă în Sibiu, Braşov şi Cluj, odată instalat confortabil în Berlin – „nu «îmi place» Germania, ci o iubesc!“ – se complace, totuşi, acolo şi în compania lui kir Ianulea.

În fine, citez ceea ce spunea într-un tragic contratimp, adică în 1917, Constantin Stere: „România trebuie să intre […] în complexul politic şi economic al Europei Centrale («Mitteleuropa»), de care ne leagă toate interesele noastre materiale şi morale“, asta, cu atît mai mult cu cît sîntem înconjuraţi de „marele fluviu al Europei Centrale“. Prin includerea decisă a României în cadrul Europei Centrale, România, observă Stere, ar fi mai puţin expusă „primejdiilor prin contactul imediat cu uriaşul moscovit“. Exact de aceeaşi părere vor fi, ceva mai tîrziu, la Paris, în conversaţiile lor, Cioran şi Fejtø.

Mi-am amintit de proiectul politic al lui Stere imediat după 1990, de pildă pentru că în 1991 grupul de ţări de la Visegrad (Cehia, Polonia, Ungaria şi ulterior Slovacia) n-a invitat şi România alături de ele, considerînd, evident, că nu se află în partea lor de Europă, adică între statele central-europene. Enumăr, fără comentarii, urmările. Grupul de la Visegrad a intrat în NATO în 1997; România, abia în 2004. Ţările din Grupul de la Visegrad au fost admise în Uniunea Europeană în 2004, iar România, lăsată multă vreme, pînă în 2007, într-o zonă gri. Ceea ce voia Stere în 1917 ar fi trebuit să fie posibil în 1991, cînd s-a înfiinţat Grupul de la Visegrad; dacă România ar fi fost invitată în acest grup, asta ar fi însemnat că i se recunoaşte, la timp, contextul ei median european. Şi probabil că atunci ţanţoşul cancelar austriac nu şi-ar mai fi permis, vorba unui vechi ardelean, să fie atît de grob faţă de noi.