CĂLIN VLASIE, UN OM NOROCOS

Scrierea acestui roman a început într-o după-amiază de iulie când mi-am dat seama că eu însumi sunt unul din personajele despre care îmi tot povestea prietenul meu, doctorul Vlad Voinescu (DubluWe).

– Unde lucraţi, domnule Vlasie, mă întreabă aşa într-o doară un binecunoscut critic literar.

„Ai grijă“, mi-a spus într-o zi Mircea, şi el critic literar, încă foarte tânăr şi de mare perspectivă (şi uite că acum îmi amintesc), „absolut toţi ăştia sunt timpanişti, urechişti, îşi fac idei din auzitelea, sunt cu totul superficiali în fond, se interesează de ceva numai dacă sunt avertizaţi, mă înţelegi, avertizaţi. Şi una e să vorbesc eu despre tine care ştiu precis cât valorezi, alta e să vorbească un tip ca T.B. cu care te-ai certat de atâtea ori pentru că nu suportai să îl auzi trâmbiţând că vrea să facă din literatură o carieră, nu? Să fii foarte atent. Oricum impresia pe care o faci contează. Fii şi tu puţin mai diplomat.“

– La psihiatrie.

– La psihiatrie? se miră el cu interes sporit şi cu timpanul perfect îndreptat înspre gura mea. Oho, trebuie să fie foarte, foarte interesant ceea ce faceţi acolo, ceea ce vedeţi. Se merită. Mai ales pentru o sensibilitate mai stranie ca a dumneavoastră, da, da, se merită. Acum înţeleg. Ai o informare directă. De ce nu scrieţi ceea ce vedeţi? Original, bineînţeles.

Ăsta, deşi mai în vârstă ca mine cu vreo 15 ani, îmi vorbea cu „dumneavoastră“, nu ştiu de ce.

– Pe unde mai eşti, bătrâne, mă întreabă altcineva, un vechi amic, coleg de generaţie cum se spune, poet cunoscut în anumite medii bucureştene. Nu te-am mai văzut de multişor.

– În Piteşti, lucrez la psihiatrie.

– La psihiatrie? De când? N-am ştiut. Ce chestie! Cred că e foarte interesant! Ai totul pe tavă, la botul calului. Află că te poţi considera un fericit, ce mai. Cred că ai pătruns deja în toate mecanismele psihice. Absolut superb! Poţi face dacă vrei şi studii psiho-lingvistice, observaţii asupra comportamentului uman, maaamă! Poţi scrie şi poezie, de proză ce să mai zic. Nu mai trebuie să-ţi imaginezi nimic. Ai personajele în mână, de-a gata, huuuua, ce personaje se găsesc acolo! Doar mici prelucrări şi ai tone de personaje! Te invidiez, să nu te superi că-ţi zic. Te invidiez la modul superior. E o chestiune de psihologie, mă înţelegi, nu? Cred că nu te plictiseşti niciodată. Eşti mereu stimulat. Asta contează de fapt, să fii mereu stimulat. Numai lipsa stimulilor, monotonia te înnebuneşte, te plictiseşte ca dracu’, nu mai eşti în stare de nimic. De ce nu scrii?

– Am auzit („ei, deja s-a auzit, avea dreptate Mircea!“) că lucrezi într-un spital, într-un spital? Tu nu ai terminat medicina, ştiam că psihologia, nu? e rândul unei alte vechi cunoştinţe să mă întrebe. Mă întreabă pentru că nu prea avem ce altceva să ne spunem.

– Da, într-adevăr într-un spital, la psihiatrie, sunt psiholog clinician. Eu am terminat, dacă îţi mai aminteşti, psihopedagogia de fapt, dar am dat nişte examene de diferenţă, mi s-a echivalat diploma, că anul universitar de psihopedagogie era cuplat cu cel de psihologie. Aveam multe cursuri comune.

– Aici în Bucureşti?

– Nu, la Piteşti. Iniţial am fost în Bucureşti, dar din 1980 m-am mutat în oraşul devenit natal practic. Eu sunt născut la Buzău, de unde am plecat la doi ani şi, neavând nicio amintire, mi se pare că Piteştiul e oraşul meu de suflet. Acolo am familie, părinţi, rude, prieteni, acolo am făcut şcoala generală şi liceul, acolo sunt aproape toate amintirile mele din copilărie şi adolescenţă…

– Vai, şi eu care te credeam pe aici pe undeva prin Bucureşti. Cum e la psihiatrie?

– Păi cum să fie?! Bine, interesant, foarte …

Vechea mea cunoştinţă e prozatoare şi pictoriţă, câteodată şi critic de artă. Cândva, cred că prin anul doi de facultate, după o băută zdravănă cu mai mulţi la restaurantul Berlin, mă dusesem seara târziu la ea acasă şi-mi amintesc că mă-sa dormea în camera alăturată, despărţită doar printr-un glasvand de a noastră, şi asta ţipa gâfâind ca nebuna.

– Ce tare! E intrigant de interesant, eşti un norocos. Cu talentul tău ai putea da nişte texte ţais. Viaţa, în ce are ea mai palpitant şi mai misterios, e lângă tine. Eşti psiholog, testezi când vrei şi pe cine vrei. Sub pretextul testului poţi afla ce te interesează. Poţi folosi şi un magnetofon. Nu trebuie să pierzi nimic. Ar fi şi păcat, zău. Ce tare! Ştii că şi Buzura a fost psihiatru? Ştii cum scrie Buzura. De-abia aştept să citesc ce ai scris.

– Ei, dar Buzura nu prea a făcut purici pe la psihiatrie, a preferat scrisul în locul psihiatriei. Personajele lui sunt cam trase de păr. Personaje cu simple nevroze, de fapt, sunt descrise nefiresc cu trăsături psihotice pentru a le face mai dramatice… dar lumea nu prea ştie asta.

– Ia spune-mi, te rog, să-l lăsăm pe Buzura, crezi că geniul înseamnă nebunie? Hai să nu spun geniu, să spun artist, cu A mare. Artistul înseamnă nebunie? Tu cred că îţi dai cel mai bine seama. Eşti cel mai în măsură. Nu te-a ispitit teoria? Ar trebui să ai un punct de vedere teoretic… În orice caz ar fi ceva extrem de interesant.

Aş putea lungi această listă a cunoştinţelor mele, şi mai vechi şi mai noi, care m-au tot întrebat şi mă întreabă şi azi cu ce mă ocup. În orice caz, când pronunţ cuvântul psihologie, toţi, fără excepţie, mai ales femeile, parcă intră într-un fel de transă. Dintr-odată devin în ochii lor misterios, deţinătorul unor mari secrete despre fiinţa umană la care muritorii de rând ca ei nu au acces.

Dar să recapitulez. Am, ce să mai zic, un serviciu deosebit, excepţional de interesant. Nu trebuie să fac niciun efort pentru a-mi imagina posibile personaje, situaţii, biografii şi mai ştiu eu ce, pentru că totul îmi este servit gratis pe tavă, numai prin simpla mea prezenţă şi prestaţie în spitalul de psihiatrie. Aşa, ca si vorba aceea, pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Am mari şanse de realizare literară, în orice caz, din moment ce nu trebuie să fac vreun efort deosebit. De asemenea, limbajul patologic e uluitor şi plin ochi de înţelesuri ascunse, cu atât mai mult psihologia clinică, atât de incitantă – toate astea ar putea lămuri secretul Artei (cu A mare), al Prozei, al Poeziei.

Trebuie: să reflectez ceas de ceas, atent şi minuţios la ceea ce mi se întâmplă, căci sunt un om ales, norocos sau cam aşa ceva. Şi nu trebuie să-mi scape nimic. Eventual mi-aş putea cumpăra o video-cameră, un aparat de înregistrat profesional care să-mi reducă la minim timpul şi efortul de documentare. Şi, neapărat, să nu uit, trebuie să scriu! Absolut tot. Cu aşa ceva nu mă mai întâlnesc. Câţi au posibilitatea să stea zi de zi nas în nas cu realitatea?

În situaţia mea, apoi, oricine ar putea deţine uşor secretul, secretele psihicului uman, nu-i aşa? Trebuie deci să fac efortul să nu fac niciun efort. Click şi poza-i gata! Nu mă mai cheamă Vlasie, trebuie să mă cheme Fotoescu sau, cu puţină inspiraţie, Inspirescu…

De obicei, şi asta am învăţat-o cu timpul, lumea are o idee cu totul anapoda faţă de patologia psihică. De cum aud cuvinte magice ca psihologie, psihiatrie, psihodiagnostic, psihoterapie, psiholingvistică, psihopatologie, isteria imaginaţiei se declanşează în mod instantaneu ca şi cum ai apăsa un comutator. O isterie cam comodă datorată poate şi faptului că biata patologie psihică (zic „biata“ ca şi cum ar fi o fiinţă!) este exprimată într-un limbaj natural, nu matematic, accesibil şi vânzătoarei de la magazin, dar şi unui academician. Un avantaj, dar şi un mare dezavantaj. Una e să spui: anxietatea (A) =T x I x P (T = timpul, I = intensitatea, P = personalitatea), şi alta e să spui: anxietatea este o stare afectivă patologică caracterizată prin nelinişte psihomotorie, teamă nedesluşită, fără obiect, sau legată de posibilitatea unui pericol iminent sau insucces, însoţită de reacţii vegetative multiple şi care poate marca profund subiectul încât acesta să nu se mai poată controla… bla bla bla.

Ceea ce se dovedeşte de-a dreptul uluitor, dar ce spun, aproape de neînţeles, este curiozitatea morbidă, impresia că boala psihică, în realitate intens nefericită, pare o aură a superiorităţii umane, o aură misterioasă şi de nepătruns, ca şi cum nebunia ar fi un lux. De unde şi înclinaţia absurdă de a crede că normalul poate fi explicat prin patologic, că în centrul norului de vise străfulgeră viermele nebuniei. Ba mai mult, că adevărata normalitate este însăşi nebunia, că fără puţină nebunie am deveni rigizi şi mecanici. Se vede bine, şi acesta-i adevărul, că romantismul a propagat o imagine cu totul falsă a nebuniei.

Nebunia se manifestă însă ca un fel de moarte vie, iar în formele ei avansate, este un dezastru incomparabil şi ireversibil. Nu-i de râs şi nici de dispreţuit. Putem fi oricând într-o altă ipostază psihică nu tocmai plăcută.

Cel mai mult însă mă exasperează impresia pe care o au diverse persoane, de diferite condiţii intelectuale, sociale, morale, şi am o mulţime de cunoştinţe, unii îmi sunt prieteni apropiaţi, cum este şi colegul meu de la spital, doctorul DubluWe, de fapt Vlad Voinescu, dar eu îi spun DubluWe, prescurtat dr. W, pentru că semnătura lui conţine doi de „V“ lipiţi şi prelungiţi printr-un fel de zbenghi în formă de „S“. Doctorul DubluWe e de părere că în jurul nostru roiesc numai „personaje“, adică indivizi ieşiţi din comun, ei bine, cel mai mult mă scoate din minţi impresia acestor persoane cum că eu mi-aş căra oasele, muşchii, creierul, zi de zi, într-un loc, mereu acelaşi loc, doar aşa în dorul lelii: am venit, am văzut (am înregistrat) şi m-am cărat rapid în cuibuşorul meu de nebunii conjugale. Altfel spus: nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu mi-a mirosit! Să fie chiar atât de simplu?

Aseară mi-am ars cu untură încinsă antebraţul, în locul unde mamele verifică temperatura laptelui din biberon, înainte să-l dea bebeluşului lacom, şi realmente mi-e foarte greu să scriu aceste rânduri. Voi suporta însă durerile şi mă voi concentra atât cât trebuie. Omul trebuie să se adapteze la orice condiţie, deci o să mă adaptez şi eu, vorba Ioanei Robu, Dulcinica sau Dulcica, cum îi spun ceilalţi bolnavi, tânăra care vine câteodată în cabinetul meu să-mi spună ce are pe suflet şi în cap.

Modi Chihaia, colegul meu psihiatru, zice că noi suntem ca un WC public. Vin toţi şi se pişă şi se cacă în noi, în capul nostru. Modi cam are dreptate, din păcate. Dar asta ne este meseria. Cineva trebuie să facă şi asta. Din fericire pentru propria mea conştiinţă, situaţiile în care mă pune meseria asta a mea în fiecare zi, în paranteză: o meserie nu chiar atât de spectaculoasă cum aparent s-ar credea, nu mă lasă niciodată indiferent, rece, neutru. Deşi ar fi de dorit. La început, în primii ani, sufeream în sinea mea pentru tot ceea ce vedeam şi aflam. Să vină un om şi să povestească lucruri atât de intime din viaţa lui, să-l provoci să se destăinuie, de cele mai multe ori disimulând pentru a intra în cât mai multe ascunzişuri ale sufletului său, să-i creezi impresia comunicării confesive, să-l compătimeşti la nevoie, să-l cerţi dacă este cazul, sigur, în mod fals, de dragul câte unui raţionament psihoterapeutic, să-l judeci practic tot timpul, să joci teatru fără oprire cu o disponibilitate inimaginabilă, adaptându-te rapid de la o persoană la alta, de la un subiect la altul, cum se zice, de la o viaţă la o altă viaţă, în sfârşit toate astea te supun în cursul unei singure zile la o oboseală specială.

– Cei mai disimulaţi, dragă, suntem noi şi nu bolnavii – îmi spunea cândva doctorul Chihaia –, eu deţin acest secret de la corifeii mei din anii studiilor psihiatrice. Dacă nu ai înţeles asta, treci dumneata şi schimbă macazul, ia-ţi traista în băţ şi apucă-te de alte socoteli, că aci nu prea te ţin curelele.

Cu timpul am aflat că mai presus de propria mea indispoziţie, de fapt compătimire şi milă, stă suferinţa vie a bolnavilor, profundă şi dramatică. E atât de multă realitate frustă şi de neoprit, încât cu greu te poţi ţine deoparte. E o atât de mare desfăşurare a trăirilor sufleteşti, încât propriile tale trăiri abia de se mai disting. Din afară, da, totul poate părea spectaculos, senzaţional, interesant, chiar misterios. De fapt eşti un om aflat în contact cu oameni reali, şi nu ideali. Din perspectiva unui text cu construcţie epică vei descoperi cu greu personaje deosebite, exemplare, căci în realitate nu se întâmplă mare lucru. Mai degrabă, aceste personaje repetă situaţii ultracunoscute. Şi, mai clar, personaje deja cunoscute par să repete situaţii deja trăite.

(Fragment din romanul Fading

Vol 1. Îngerii nu ştiu să vorbească)