MENUŢ MAXIMINIAN, CĂRTĂRESCU. GABRIEL ŞI DEBUTUL LUI

Până ajungem oameni maturi aşezaţi la casele noastre şi chiar după aceea, lumea ne întreabă „al cui eşti ?“. Este firesc pe undeva să ni se cunoască rădăcinile, pentru că zicala românească „aşchia nu sare departe de trunchi“ este atât de bine integrată în sistemul nostru de mentalităţi. Cu toate acestea, să fii comparat mereu cu părinţii tăi, mai ales dacă sunt persoane publice, nu este un lucru foarte uşor! Crescut de mic în lumea literaturii, cu un tată arhicunoscut, Mircea Cărtărescu, şi cu o mamă, Ioana Nicolae, care la rândul ei are succes la public, demarând o serie de proiecte şi pentru cei mai tineri cititori, pentru Gabriel Cărtărescu lumea aceasta a culturii şi a scenei pe care se prezintă aceasta este una cunoscută, integrându-se cumva firesc, pas cu pas, în aceasta. Călătorind prin ţară, dar şi în străinătate la lansările de carte, stând cuminte ore în şir la sesiunile de autografe, Gabriel Cărtărescu cunoaşte, cu siguranţă, de la părinţii lui, feţele succesului.

Apariţia primului lui volum de versuri – „Mâine o să fiu fericit“, la Editura Charmides, ar trebui să fie urmărită de noi strict din punct de vedere al numelui ce debutează. Însă, români fiind, nu ne putem răbda să nu întrebăm dacă a fost îndemnat de părinţi să publice, dacă a fost ajutat, dacă…

Cunoscând traseul scriitoricesc al lui Gabriel Cărtărescu de până acum, dar şi libertatea deplină pe care a avut-o din partea părinţilor la proiectele lui, precum şi sinceritatea adolescentină cu care sunt scrise versurile, cu siguranţă putem spune că decizia îi aparţine întru totul. Gabriel Cărtărescu, student la Facultatea de Limbi Străine, a fost pe podium la concursul naţional de eseuri scrise de liceeni, iniţiat de Dilema Veche. Cu rubrică permanentă în revista Ordinul povestitorilor, a fost inclus în trei dintre antologiile scoase de Editura Arthur, în urma câştigării repetate a concursului naţional „Locuieşte în poveste“. Face parte din grupul de scriere creativă Liternauţii şi este prezent în antologia „Generaţia O Mie de Semne“, Casa de pariuri literare, 2022.

„Unii oameni au un cablu în ceafă/ care se întinde până la cer/ sau mai departe“, spune poetul ce porneşte pe propriul drum, legat încă de anumite „legi“ ce trebuie să le respecte orice adolescent, însă cu gândul că „poate într-o zi o să am curajul/ să mă întind/ şi să-mi tai firele“. Această metaforă este una a desprinderii adolescentului şi a păşirii cu propriile aripi în lume.

O poezia naturală care vorbeşte despre lucrurile ce se întâmplă în viaţa tinerilor „clipele infinite“ transformându-se în momente ale unui plin dincolo de tărâmurile vizibile, atunci când „cerul o ia dintr-o parte în alta şi cântă“.

Revenind mereu la restructurări ale timpului pentru că, nu-i aşa, poetul se poate juca cu cuvintele, „trecutul din prezent“ îi dezvăluie tânărului poet „un zid de burete/ ce se întinde de la pământ la cer“. De altfel, această perioadă a vieţii este una în care încercăm să ne descoperim existenţa şi marile teme filosofice: „deşi nu mă sperie moartea, mă gândesc cum ar fi/ dacă aş afla că o să trăiesc pe veci“. Nu avea cum să lipsească din poezia unui adolescent tema iubirii în care fata este „o colecţie de linii/ în spaţiu tridimensional/…/ plină de lumină“. Concluzia fiind, la fel precum la orice suflet întru căutarea formulei fericirii, „vreau doar să fiu iubit“.

O poezie în care se vede lectura pe care Gabriel Cărtărescu a construit versurile, cu toate acestea naturaleţea şi frumuseţea poveştilor răzbătând şi făcându-ne să reţinem anumite versuri. Sunt convins că tocmai pe sinceritatea generaţiei sale a mizat Gabriel. De altfel, poetul declară „sunt un om matur, imatur, conştient/ pe lângă realitate/ nerealist, singurul realist/ privit poate/ dar mi se văd doar ochii, hainele şi pielea“.

Formula fericirii vine din structurarea propriilor trăiri pe un proiect pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l cunoaştem, acela al exploatării talanţilor primiţi de către ursitoare la venirea pe lume. E clar că pentru Gabriel Cărtărescu scrisul constituie modul în care poate înfrumuseţa lumea.

Gabriel este conştient de puterea poeziei declarând: „astăzi m-am trezit puţin diferit“. Şi un gând al lui Radu Vancu de pe copertă: „E atât de mult din puritatea gnosticilor în versurile lui Gabriel Cărtărescu: din voinţa lor de lumină, din dragostea lor pentru bine, din oroarea lor de universul rău croit, din convingerea lor că trupul nu-i ceea ce se vede, că adevăratul corp e interior… Debutul lui, realmente extraordinar, atât de neasemănător cu ce scriu colegii lui de generaţie, e aşadar documentul unei credinţe absolutiste în poezie – de la care aşteaptă nu doar să-l exprime, ci pur şi simplu să repare lumea“.

L-am cunoscut în vacanţele petrecute anual la Sângeorz-Băi, acolo unde părinţii lui declarau că doresc să-şi construiască o casă şi, mai ales, la întâlnirile pe care Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolae le au în fiecare an cu cititorii, la Bistriţa. Vara aceasta îl aşteptăm şi pe Gabriel Cărtărescu să-şi lanseze cartea, iar părinţii să stea, la fel precum a făcut-o el de atâtea ori, în primul rând şi să-l asculte. Ce poate fi mai frumos?